Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu și să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Sfinții zilei

Scoaterea Sfintei Cruci; Sfinții 7 frați Mucenici Macabei (Începutul Postului Adormitii Maicii Domnului)

Sărbătoarea scoaterii Sfintei Cruci amintește de o rânduială mai veche a Bisericii din Constantinopol când, la 1 august, un fragment din lemnul Sfintei Cruci era scos din Paraclisul Palatului Imperial și purtat în procesiune spre Biserica „Sfânta Sofia”, unde rămânea spre cinstire până la 14 august, când era readus la palat. Aceasta era legată de apariția pe cer a Sfintei Cruci, înainte de lupta de la podul Milvius a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, dar și de descoperirea lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Elena. O altă tradiție spune că sărbătoarea este legată de o victorie a împăratului bizantin Manuel I Comnen (1143-1180) împotriva turcilor, cu puterea Sfintei Cruci.

 Sfinții 7 frați Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim și Marcel, pe maica lor Solomoni și pe Eleazar preotul (168 î.Hr.). Aceștia au trăit pe vremea lui Antioh al 4-lea Epifan (175-164 î.Hr.). În acea vreme, regele Antioh dăduse poruncă să fie cinstiți zeii greci. În Palestina această poruncă a întâlnit rezistență, unii dintre cei care s-au împotrivit fiind cei șapte frați, după modelul preotului Eleazar. Frații erau însoțiți de mama lor și pentru că au refuzat să jertfească zeilor păgâni au fost cumplit chinuiți, apoi uciși

Postul Adormirii Maicii Domnului este de durată medie, având 14 zile și este considerat post aspru, deoarece comparativ cu postul Sfinților Apostoli sau cel al Crăciunului, monahii și creștinii mai râvnitori se abțîn chiar și de la ulei și vin. De asemenea, doar pe 6 august, de Sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului, se poate mânca pește. Se lasă sec în seară zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte ; de asemenea, postul se prelungește și în ziua sărbătorii însăși, dacă această cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, pește și vin. Postul Adormirii Maicii Domnului (popular al Sfânta-Mariei), care precede praznicului Adormirii Maicii Domnului, este rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare și de postul cu care ea însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice. Că vechime, este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata (Postul Nașterii Domnului, Postul Paștilor, Postul Sfinților Apostoli și Postul Adormirii Maicii Domnului). Originea lui trebuie pusă prin sec.V-lea, când cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat și când sărbătoarea Adormirii ei a început să primească o mai mare importanță. La început însă, nici timpul din an, nici durata și nici felul postirii nu erau la fel peste tot ; unii (în părțile Antiohiei) posteau o singură zi (6 august), alții mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim) ; unii (în răsărit) posteau în luna august și de aceea postul era numit și postul lui August, alții în septembrie (apusenii, cum fac și astăzi), iar alții nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maică Domnului a trecut de la viață pământească la cea cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit. Dată și durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în sec. XII, la sinodul local din Constantinopol, ținut la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât că postul să înceapă la 1 august și să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august).

Rugăciunea zilei

Rugăciunea Sfintei Cruci

„Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul; cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară diavolii de la fața celor ce iubesc pe Dumnezeu și se însemnează cu semnul crucii și zic cu veselie: Bucură-te, preacinstită și de viață făcătoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, și S-a pogorât la iad și a călcat puterea diavolului și te-a dăruit nouă pe Tine, cinstită Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmașul. O, preacinstită și de viață făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, și cu toți sfinții în veci. Amin”

Gândul zilei

„Cei mai mulți dintre cei cinstiți pun mare preț pentru un post de mâncare, dar asta nu-i destul. Adevăratul post este sufletesc: reținerea cu orice chip de la a nu mai judeca, a nu mai vorbi de rău – un lucru atât de grav și care se face atât de ușor.” - Părintele Arsenie Papacioc

Știai că?

Postul este o rânduială disciplinară prin care Biserica îndrumează viața credincioșilor săi pe căile trăirii creștine, ale virtuții și cinstirii lui Dumnezeu. Postul, adică abținerea totală sau parțială de la anumite alimente (zise „de dulce“), pe timp mai scurt sau mai îndelungat, este o practică existentă în mai toate religiile, din toate timpurile. În afară de postul religios, există și un post pur igienic, pentru păstrarea sănătății, recomandat chiar de medicină, ca mijloc de vindecare, pentru redresarea organismului obosit și intoxicat de hrana prea îmbelșugată și de îmbuibare. Hipocrate, celebrul medic al antichității păgâne, atribuia longevitatea sa postului, spunând că niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul de tot. Filosoful Pitagora propovăduia asceza, un mod de viață care se baza pe post și abstinență. Sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, practicând un post riguros, timp de peste 80 de ani, de altfel ca mulți alți pustnici, exemple de longevitate. Greco-romanii practicau postul sub ambele forme: religios și igienic; egiptenii și babilonienii îl practicau pentru a-și ispăși păcatele (post de penitență). Budiștii și brahmanii îl țineau ca o regulă de viață. Mahomedanii au postul numit Ramadan sau Ramazan, care recomandă ajunarea, întreaga zi, un anumit timp pe an (cam o lună, luna Ramadanului). În religia mozaică a Vechiului Testament, postul era reglementat prin Legea lui Moise: postul Curățirii sau Ispășirii (ținut în ziua a zecea, din luna a șaptea), la care, după captivitatea babiloniană, s-au adăugat și zile din alte luni și cel din ajunul zilei de Purim. În vremea Mântuitorului, evreii cei mai zeloși posteau una sau mai multe zile din lună, iar fariseii țineau două zile pe săptămână (luni și joi -  Luca 18, 12) și le asociau cu rugăciuni și fapte de milostenie. Mai erau și posturi particulare, pe care și le impuneau în anumite împrejurări. Moise a postit 40 de zile, pe Muntele Sinai, când a primit de la Dumnezeu Tablele Legii; Iisus a practicat postul și a ținut și El 40 de zile de post, înainte de a-și începe activitatea de învățător. Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii au practicat postul. În creștinism s-a accentuat mai ales sensul spiritual al postului, considerând că adevăratul post nu înseamnă numai abținerea de la mâncare și băutură, ci trebuie să fie o continuă strădanie de a domina, cu spiritul și voința, instinctele, patimile și pornirile inferioare ale trupului. Postul adevărat este o cale spre desăvârșirea sufletului prin progresul în virtute, iar ca act de cult înseamnă jertfa de evlavie, căință și supunere către Dumnezeu, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul să domine viața omului; postul e un auxiliar al efortului de desăvârșire. Unul dintre discipolii Sfinților Apostoli îndeamnă: „Postește dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci o faptă rea în viața ta, ci slujește Domnului cu inima curată, păzind poruncile Lui și mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o faptă rea; crede însă lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El și dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu“ (Păstorul lui Herma, Pilda V, 1, în SPA 2, p. 271). Postul „extern“ (postul de bucate) se desăvârșește prin postul „intern“ (postul de păcate); însoțit de rugăciune, duce la comuniunea cu Dumnezeu; „vei trăi în Dumnezeu“, adică starea supremă de desăvârșire și fericire. Primele prescripții despre post, în Biserica creștină, le aflăm în „Didahii“ (învățătura celor 12 Apostoli), în care se fixează, peste săptămână, două zile de post (miercurea și Vinerea, în loc de luni și joi, cum posteau fariseii). Mai târziu, Constituțiile Apostolice fixează și celelalte posturi din ajunul unor mari sărbători (Crăciunul, Pastile, Bobotează), la împărtășiri. La început, Sfintei Euharistie se lua seara, așa că cei ce urmau să se împărtășească nu mâncau nimic toată ziua (ajunau), scopul postului fiind împărtășania, unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Felul în care trebuia să se țină posturile a fost reglementat de Sinoadele ecumenice astfel: Postul integral (ajunare), care constă în abținerea de la mâncare un timp îndelungat (40 de zile) sau numai o zi: Postul aspru (xirofagia), cu hrană uscată, nimic gătit; Postul comun, obișnuit, cu bucate gătite cu untdelemn, evitându-se produsele de origine animală (carne, lapte, brânză, ouă). Catolicii recomandă în post numai înlăturarea cărnii, restul alimentelor fiind permise. Postul ușor (dezlegare), când se permite consumarea peștelui și vinului.

Pilda zilei

"IUBIREA"... iubirea până la jertfă, lăsată de Mântuitorul ca poruncă pentru noi...

    ...LEGENDA PELICANULUI...

         CHIP AL MÂNTUITORULUI     

...Într-o zi pelicanul nu era in cuib, erau numai puisorii singuri.

Sarpele a ajuns la cuib și găsind puișorii singuri a început sa muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii.

Când era aproape să-i înghită, s-a ivit pelicanul și la zgomotul aripilor lui, șarpele s-a speriat și a părăsit cuibul.

...Bietul pelican, e sfâșiat de durere și vede cum puisorii lui sunt pe jumătate morți.

 Atunci acesta își străpunge pieptul cu ciocul și cu sangele sau începe și-l adapă pe un puișor pe jumatate mort.

...Se știe că sângele lui curat are minunata putere să taie otrava sarpelui.

...Atunci când sângele sau cald a picurat peste el acesta a Înviat.

...Atunci de bucurie pelicanul a continuat să-și străpungă pieptul cu ciocul și să verse din sângele său cald peste toți puișorii până ce aceștia cu toții au înviat.

...Însă acest efort a însemnat într-un final, desigur,  moartea pelicanului.

 ...Este evidenta aici jertfa de răscumpărare a Mântuitorului.

...Ca și pelicanul, Fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pe cruce, dându-și Trupul și Sângele Său pentru tămăduirea oamenilor otrăviți de înveninatul diavol.

Și asta face duminică de duminică de mii de ani, când ne aduce jertfa Sa fără de sânge pe Sfântul Altar și ne hrănește, ne curățește și ne  vindecă de patimile, fărădelegile și neputințele noastre cu Scump Sângele Său.

Slăvit să fie Domnul!

Sursa: Realitatea Spirituala