Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu și să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Sfinții zilei

Înainte-prăznuirea Schimbării la Față A Domnului; †) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț; Sfântul Mucenic Evsignie; Sfânta Nona, mama Sfântului Ierarh Grigorie Teologul; Sfântul Ierarh Fabian, Episcopul Romei.

 Înainte-praznuirea Schimbarii la Fața a Domnului se face în Biserica Ortodoxa Româna în ziua de 5 august. Pentru pregaătirea sufletească a credincioșilor toate sărbatorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt predecedate de un timp de pregătire, numit pre-serbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au de asemenea și o perioadă de continuare sau prelungire a sărbătorii, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătorii, iar ziua ultima a după serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul sau încheierea sărbătorii. Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului este numită în popor și Preobrajenia sau Probojenia și rememorează momentul schimbării minunate la fată a Domnului, în Muntele Taborului, în fața ucenicilor Săi, Petru, Ioan și Iacov. La început, sărbătoarea Schimbării la Față se pare că a fost aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena, pe locul de pe Muntele Taborului, unde a avut loc schimbarea Domnului la față. Praznicul este menționat în sec VII, într-un calendar liturgic local al Ierusalimului, apoi în sec. VIII gasim sărbătoarea enumerată în sinaxarele constantinopolitane și în diferite cărți liturgice și manuscrise grecești. De asemenea, tot din sec. al VIII-lea se păstrează o predică festivă a sfântului Andrei Criteanul la Sărbătoarea Probojeniei. Sărbătoarea a fost generalizată până la sfârșitul sec al VIII-lea, când Sfinții Ioan Damaschinul și Coma de Maiuma au compus imne pentru slujba zilei.În Apus, sărbătoarea Schimbării la Față s-a generalizat prin hotărârea luată de papa Calist III de a o consacra definitiv, drept mulțumire pentru victoria armatei creștine asupra turcilor, la Belgrad, în anul 1456. Următorul praznic care are înainte-prăznuire și după-prăznuire este Adormirea Maicii Domnului, la 15 august.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. La Botez a primit numele de Ilie, şi din pruncie s-a dovedit un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu. După şase luni de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin, şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: Nu, eu vreau să mă fac călugăr! După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: Mănăstirea! Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui, şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind la călugărie numele de Ioan.

Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Mănăstirii Sfântul Sava a fost cea de paraclisier.

Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta, îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Ca pustnic, se hrănea doar cu pesmeţi şi puţine fructe. Obişnuia să se roage noaptea, singur, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe. Cu aprobarea Patriarhiei Ierusalimului, în anul 1947, la 13 mai, este hirotonit diacon, în biserica Sfântului Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh din Patriarhia Ierusalimului, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor români, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (sau Horat). După un an se retrage cu ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu săi dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, vieţuia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii, şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. La sărbătorile mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana împreună cu ucenicul său, şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă. În vara anului 1960 era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata Sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, depunând Sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă îl primesc.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul Sfinţilor în data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

Rugăciunea zilei

Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt (Hozevitul)

„O, Preacuvioase Părinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din fragedă copilărie ai mers pe calea cea sfântă a desăvârşirii şi pentru care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a binevoit să te proslăvească pe pământ şi în cer, te rugăm, auzi-ne pe noi, nevrednicii şi păcătoşii, care îndrăznim să venim cu toată evlavia şi umilinţa către tine, ca să te rogi Preabunului Dumnezeu, ca şi nouă să ne ajute cu mila şi cu îndurările Sale şi, prin rugăciunile tale, să mergem pe calea cea sfântă a poruncilor Lui şi din toată inima să ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi prin sfintele tale rugăciuni, să avem şi noi milă şi îndurare în ceasul morţii noastre şi în ziua Judecăţii de apoi. Amin!”

Gândul zilei

„Rabdă pentru Domnul cu mulțumire toate scârbele și necazurile și năpastele și bolile și orice ispită îți va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău.

Zis-a un părinte oarecare: „Ceara de nu se va înfierbânta cu foc spre a se înmuia, nu este cu putință a se întipări pecetea ce o vei pune pe dânsa”. Asemenea și omul de nu va fi înmuiat prin focul scârbelor, al bolilor, al ostenelilor, al ispitelor și al neputințelor, nu se poate tipări întrânsul pecetea Sfântului Duh, că pentru aceasta zice Domnul către Pavel Apostolul: „Ajunge ție darul Meu, că puterea Mea întru neputințe se săvârșește!”. Iar însuși Sfântul Apostol Pavel zice în cartea sa: „Cu dulceață este mie a mă lăuda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască întru mine puterea lui Hristos”.

Deci și tu, fiule, rabdă pentru Domnul cu mulțumire toate scârbele și necazurile și năpastele și bolile și orice ispită îți va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău. Că prin răbdarea scârbelor cu mulțumire, va intra omul întru Împărăția Cerurilor, precum Însuși Domnul zice: „Cu multe scârbe se cade a intra întru Împărăția Cerurilor”. – (Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine…, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 627)

Știai că?

Rasofor (ρασοφορός, ὁ – rasoforos) – cel ce a primit „rasa“ (rantia călugărească), o haină lungă, neagră, cu mâneci. Când primeşte rasa i se pune pe cap o acoperitoare cilindrică – cuculion, acoperită cu un văl tot de culoare neagră – camilafca. Starea de „rasofor“ este, după noviciat, prima treaptă a intrării în monahism. Tânărul care vrea să devină călugăr trebuie să treacă prin mai multe stadii de pregătire până să fie tuns în monahism. După ce vine în mănăstire, trei luni face noviciatul, adică stadiul de începător, cu ascultările mănăstireşti. Dacă dovedeşte bună purtare şi este de folos mănăstirii, stareţul îl recomandă chiriarhului (episcopului) pentru trecerea în rândul „fraţilor“. În acest al doilea stadiu rămâne un an (dacă are o şcoală absolvită) sau trei ani (ca să facă şcoală), timp în care învaţă să lucreze pentru mănăstire, să cânte, să facă rugăciunile rituale, pregătindu-se pentru şcoala monahală. Când s-a sfârşit anul, tânărul îmbracă haina monahală, devenind „rasofor“, fără a-şi schimba numele. Rasoforul este primit în şcoala monahală şi după absolvire este supus unui examen, la care trebuie să dovedească că şi-a însuşit temeinic cunoştiinţele pravilei călugăreşti şi mai ales „Regulile“ Sfântului Vasile, precum şi cunoştinţe despre istoricul ctitoriei mănăstireşti în care se află. După examen, chiriarhul aprobă „tunderea în monahism“ (care se face cu un ceremonial special) a rasoforului, dacă a împlinit 21 de ani, şi acesta devine călugăr şi va trebui să trăiască conform jurământului cerut de cele trei voturi monahale: votul castităţii, votul ascultării şi votul sărăciei. Cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii în viaţa monahală este „macroshima“sau „îngerescul chip“ în care intră „schimonahii“ („schivnicii“ sau „pustnicii“) care duc o viaţă aspră, de post şi rugăciune, retrăgându-se în locuri singuratice sau în peşteri din apropierea mănăstirilor, unde nu vin decât la slujbe.

Pilda zilei

 Răbdare , răbdare ,răbdare…

“Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un duhovnic bun.
La un moment dat au ajuns la o răscruce şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

– Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.
– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe al doilea.
– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce pot alege… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire.”

Sursa: Realitatea Spirituala