Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu şi să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Sfinții zilei

Sfinții Sfințiți Mucenici Marcu, Episcopul Aretuselor, și Chiril diaconul; Sfinți Mucenici Iona și Varahisie; Sfântul Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeii (Denia Canonului Mare).   

Sfântul Marcu (sec. 4) s-a născut în zilele împăratului Constantin cel Mare, cel care a oprit prigoanele împotriva creştinilor, dând deplină libertate Bisericii lui Hristos, prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313. Şi era Sfântul Marcu plin de râvnă pentru răspândirea cuvântului Evangheliei, aducând mulţime de popor pe calea mântuirii, atât prin predicile sale pline de har, cât şi prin pilda propriei sale vieţi curate. Drept aceea, a fost sfinţit Episcop în cetatea Aretuselor, din Siria. Însă, în anul 361, urcând pe tronul împărătesc nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian, cel care s-a lepădat de credinţa creştină, acesta a pornit prigoană împotriva Bisericii lui Hristos. Deci, ajungând păgânii şi în Siria, l-au prins pe Episcopul Marcu şi l-au bătut, l-au împuns cu suliţe şi cu trestii ascuţite, apoi au turnat saramură peste rănile sale. După aceea, l-au uns cu miere şi l-au lăsat la soare să-l mănânce viespile şi albinele. Dar el, bătrân fiind, cu puterea harului lui Hristos, a îndurat toate acestea cu multă răbdare, încât mulţi păgâni văzând râvna sa au crezut în Hristos-Domnul. În aceeaşi prigoană a fost chinuit şi diaconul Chiril, care propovăduia la rândul său cu mult zel Evanghelia, dar el a fost în cele din urmă ucis de păgâni. Murind împăratul Iulian, persecuţiile au încetat, iar Sfântul Marcu a fost eliberat. Însă, din cauza multor suferinţe îndurate, Sfântul Episcop Marcu s-a săvârşit din viaţă la 29 martie.

Rugăciunea zilei

CANONUL MARE

Cântarea 1, glasul al 6-lea: Irmos:

Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu şi-L voi înălţa pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit (de două ori).

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă.

De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşealelor.

Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.

Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele.

Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.

În locul Evei celei trupeşti, făcutu-s-a mie Evă înţelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară.

După dreptate a fost lepădat Adam din Eden, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu, care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă, ce voi pătimi?

Slavă…, a Treimii:

Treime, Fiinţă preaînaltă, Căreia ne închinăm întru o Unime, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o milostivă, dă-mi lacrimi de umilinţă.

Şi acum…, a Născătoarei:

Născătoare de Dumnezeu, nădejdea şi ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o stăpână curată, mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc. –

 Alcătuire a Sfântului Părintelui nostru Andrei Criteanul

Gândul zilei

„Omul se mântuieşte oriunde dacă are trei fapte bune: credinţa dreaptă în Iisus Hristos, faptele bune şi smerenia. Iar cine nu le are pe acestea nu se mântuieşte nicăieri.” –  Sfaturi duhovniceşti ale Părintelui Cleopa

Știai că?

Denia Canonului Cel Mare este săvârșită astăzi prima Denie din Postul Mare, în cadrul căreia se citește integral Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul. Deniile sunt slujbe speciale care se săvârșesc numai în timpul Postului Mare. Acestea sunt Utreniile care nu se mai oficiază dimineața, ci în ajunul zilei, seara. În această seară se săvârșește Denia în cadrul căreia se citește tot Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Cunoscuta drept „Canonul lacrimilor”, această creație în versuri a Sfântului Andrei, Arhiepiscopul Cretei, este una dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii Ortodoxe și este citit integral miercuri în săptămâna a V-a a Postului. Canonul de pocăință a fost citit fragmentat în primele patru zile ale Postului Mare, la slujba Pavecerniței Mari. Acum este adunat și citit integral, pentru a aminti credincioșilor de chipurile drepților și sfinților care s-au înălțat la Dumnezeu prin pocăință și smerenie. Totalizând peste 250 de stihuri, Canonul Sfantului Andrei Criteanul este unul din cele mai frumoase imnuri liturgice și cel mai amplu dintre toate canoanele Bisericii Ortodoxe, fiind numit și Canonul cel Mare, și a fost alcătuit de Sfântul Andrei Criteanu, în secolul al VIII-lea. Acest canon ne învață în mod concret cum să facem pocăința, și anume să ne cercetăm cugetul punând față în față faptele noastre, starea duhovnicească a sufletului nostru cu diferitele personaje ale Vechiului și ale Noului Testament. Ne îndeamnă să vedem cum nu am urmat faptelor celor bune ale drepților Vechiului și Noului Testament, ci din contră am urmat faptelor celor rele ale personajelor negative pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură, iar în fața acestei constatări Canonul ne îndeamnă să nu cădem în deznădejde, ci să ne întoarcem cu pocăință spre Dumnezeu, Cel care poate să ne schimbe sufletul. Canonul cel Mare prezintă istoria mântuirii neamului omenesc, de la căderea în păcat a protopărinților, Adam și Eva, și până la Pătimirile și Învierea Domnului.

Pilda zilei

Uşa fără ivăr

Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: „Iisus Hristos bătând la uşă”.
-Toţi cei de faţă felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi mireasma de credinţă ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Zise:   .
– „Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în ochi…” Ceilalţi întrebară:
– „Ce greşeală?”
Acela zise:
– „Uşa nu are ivăr pe dinafară.”
Priviră cu toţii, aşa era.
Atunci pictorul răspunse:
– Nu e greşeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toţi se mirară.
Pictorul urmă.
– Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa inimii noastre, El nu deschide. Aşa că nu e nevoie de ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos bătând… Aceasta-i lămurirea…
Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi.

Sursa: Realitatea Spirituala