Sfinții zilei
Sfinții Apostolii și Diaconi: Prohor, Nicanor, Timon și Parmena; Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu.
Sfinţii Apostoli şi Diaconi Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena fac parte din Cei 70 de Apostoli, fiind şi primii diaconi hirotoniţi alături de Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, de Sfântul Filip şi de Nicolae, care nu este scris în rândul sfinţilor.
Sfântul Prohor l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale, fiind hirotonit Episcop în Nicomidia. După Adormirea Maicii Domnului, i-a fost alături Sfântului Apostol Ioan, chiar şi în surghiunul din insula Patmos, ajutându-l la scrierea cărţilor sale. A fost omorât de păgâni în timp ce propovăduia în Antiohia.
Sfântul Nicanor a fost ucis în aceeaşi zi cu Sfântul Ştefan, fiind o zi de prigoană împotriva Bisericii din Ierusalim, încât toţi credincioşii, afară de Apostoli, au fugit prin Iudeea şi prin Samaria.
Sfântul Timon a fost aşezat de Sfinţii Apostoli Episcop de Bostra, în Arabia, fiind răstignit pe cruce. Sfântul Parmena şi-a împlinit şi el slujba încredinţată lui de Apostoli, propovăduind credinţa în Hristos, şi a murit tot de moarte mucenicească, fiind îngropat de Apostoli.
Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu era din neamul din Constantinopol. Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea și Rangabe. Acela nesuferind să vadă nerânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace și temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăție și s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, și viețuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Iar maica sa a fost Procopia cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, și sora împăratului Stavrachie. Aceea, pe când era îngreunată cu sfântul de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenie că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească. Iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-l sfâșie, iar mielul se lupta cu ei. Deci, văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguință să ajute mielului. Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ținea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Mielul însemna nerăutatea și blândețea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăția și vitejia sa. Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah și are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor și necazurile cele multe care au venit asupra lui, și cu crucea va birui și va omorî pe cei doi lei înfricoșați, adică pe cei doi vrăjmași ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui și lumea cu toate slavele și îndulcirile ei. Și când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învățătura Sfintelor Scripturi și, cu istețimea cea firească pe care o avea, cu sârguința și cu ostenelile sale, care le-a pus la învățătură, a covârșit pe toți înțelepții vremii, după cum mărturisește împăratul Roman în hrisovul sau, numindu-l „consul al filosofilor”. Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle. Deci, trimițând oameni împărătești să-l caute pretutindeni, l-a aflat în Sfântul Munte. Astfel, cu mare rugăminte și silire, încă și cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel și s-a dus la Constantinopol. O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui și toată cetatea, văzând înger în trup și auzind cuvânt dăscălesc! Toate fețele cele împărătești și boierești au căzut și s-au închinat săracului aceluia, care nu avea altceva decât o rasă veche și o cruce. Lucru vrednic de minune este fapta bună, și în acest fel face pe lucrătorii săi. Și s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat și era bolnav de moarte. Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul și și-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuși în hrisovul său. Această minune a preamărit pe sfântul mai mult. Deci a rămas în Constantinopol pentru rugămințile cele multe ale împăratului și, păzindu-și toate rânduielile sale cele monahicești și nevoințele cele sihăstrești, învăța pe copiii împăratului. Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să șadă acolo, s-a dus la împărat și a zis către dânsul: „împărate, precum peștele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate și mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Impăratul meu”. Dacă a auzit împăratul aceasta, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea și mare evlavie către dânsul. Deci a zis către el: „Doream și socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărțim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere și dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăție câtă voiești, ca să o împărți pentru sufletul meu”. Atunci sfântul a zis către dânsul: „Eu n-am trebuință de bogăție, nici nu știu să o împart; aici ai mulți scăpătați, deci împarte cât voiești. Atât numai îți zic: dacă voiești, înnoiește mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veșnică”. Iar împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului și a trimis îndată oameni împărătești cu cheltuială și a zidit din temelie sfânta mănăstire, cu frumusețe neasemănată. După aceea, a trimis pe însuși fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, și a sfințit biserica. Iar când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, l-a luat împăratul și l-a dus în vistieria împărătească. Împăratul i-a dăruit sfântului și lemnul Sfintei Cruci pentru biserica înnoită a Xiropotamului. Însă când a sfârșit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân și se apropia vremea să treacă către părinții săi. Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârșitul său, a chemat la sine pe toți ucenicii săi și pe cei ai mănăstirii Xeropotamu și, deschizându-și sfânta sa gură, i-a învățat mult, cu învățături folositoare de suflet. Sfântul a zis către cei ce stăteau de față: „Nu plângeți, fraților, ci iertați-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu o dorea totdeauna și de care trupul se temea”. Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de biserică și, făcând multe rugăciuni, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Atunci îndată a strălucit fața lui ca soarele. După aceasta, monahii sfintei mănăstiri, gătind caicul și pogorând la malul mării sfintele lui moaște, cu laude și cu cântări duhovnicești, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure și acolo să le îngroape, precum a poruncit sfântul. Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure. Dar dimineața s-au aflat în Constantinopol și, înștiințându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul și tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe și, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude și cu cântări de psalmi sfintele moaște ale cuviosului și le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie și mulțumind Domnului, Care i-a îmbogățit pe dânșii cu o vistierie ca aceasta. Iar ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaște și după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; și, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind despre sfânt. În puțină vreme s-au aflat în portul mănăstirii lor. Apoi, ducându-se în sfânta mănăstire, au povestit părinților cele întâmplate, arătându-le pâinile că încă erau calde. Și auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea pomenitul Pavel către Dumnezeu.
Rugăciune către Maica Domnului la icoana „Caută la smerenia noastră”
„O, Preasfântă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești mai mărită decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii, Pruncă de Dumnezeu aleasă! Caută din înălțimea cerurilor cu ochiul tău blând spre noi, nevrednicii robii tăi, care cu umilință și cu lacrimi ne rugăm înaintea preacinstitului tău chip, nu ne lipsi pe noi de ocrotirea ta și de acoperământul tau împărătesc în călătoria noastră pământească plină de scârbe și neliniști. Mântuiește-ne pe noi cei aflați în pierzare și nevoi, ridică-ne din adâncul păcatelor, luminează mintea noastră întunecată de patimi și tămăduiește rănile sufletelor și trupurilor noastre. O, Atotmilostivă Maică a Stăpânului celui iubitor de oameni! Revarsă peste noi bogăția milei tale, întărește voința noastră neputincioasă spre îndeplinirea poruncilor lui Hristos, topește împietrirea inimilor noastre cu dragostea către Dumnezeu și aproapele, dăruiește-ne nouă zdrobire inimii și pocăința adevărată, ca, fiind curățiți de scârnăvia păcatelor, să ne învrednicim de sfârșit creștinesc cu pace și de răspuns bun la strașnica și nefățarnica Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul și de Viață Făcătorul Duh, I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”
Gândul zilei
„Făcând cele plăcute lui Dumnezeu, mai întâi ne vor folosi nouă, căci așa vrea Dumnezeu, să dorim binele fraților noștri și mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră!”- Sfântul Teodor Studitul
Știai că?
Monahismul este o formă de viaţă religioasă, trăită în singurătate, dar încadrată în sânul Bisericii lui Hristos sau în cadrul unei comunităţi religioase. Monahismul creştin este o organizaţie clericală constituită din călugări (monahi) care sunt creştinii cei mai convinşi şi hotărâţi să-şi închine viaţa numai lui Hristos-Dumnezeu, rupându-se de toate firele care-l leagă pe om de viaţa socială şi jurând să respecte voturile vieţii monahale, trei la număr, ca cele mai importante: ascultarea, sărăcia şi votul castităţii, al purităţii trupeşti şi sufleteşti. Viaţa spirituală creştină, trăirea conform preceptelor evanghelice trebuie să fie specifică oricărui membru al Bisericii care a primit Botezul în numele lui Hristos, dar monahul se va deosebi prin continua dorinţă şi luptă spre desăvârşire, în vederea mântuirii, trăind în pocăinţă, rugăciune neîncetată, contemplaţie şi asceză. De la apariţia sa, monahismul a constituit permanent o forţă de susţinere a spiritualităţii creştine, atât în Biserică, cât şi în viaţa societăţii laice.
Pilda zilei
Liniştea sufletească
La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
– De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
– Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
– Cum de unde? Simt gustul zahărului.
– Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu îşi
găseşte liniştea decât la Dumnezeu. Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. „Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)
Sursa: Realitatea Spirituala
