Sfinții zilei
Sfântul Muccenic Laurențiu arhidiaconul; Sfântul Sfințit Xist, Episcopul Romei; Sfântul Mucenic Ipolit.
Sfântul Laurenţiu era arhidiacon al episcopului Romei, Xist. Papa Xist era grec de neam şi a fost mai întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos. Mergând la Roma, a fost ridicat la treptele rânduielilor bisericeşti, fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul Ştefan, papă al Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun în locul lui, ca o moarte sigură, pentru că în acele vremi nu era vreun papă, pe care să-l fi ocolit pătimirea. A fost ridicat atunci de prefectul cetăţii, Valerian, împreună cu clericii Bisericii din Roma, şi a fost închis alături de mulţi alţi creştini în temniţa de obşte. Papa, împreună cu doi diaconi, a fost dus în faţa împăratului Deciu (249-251) şi a lui Valerian şi i s-a cerut să se închine zeilor pentru a-şi proteja clerul şi pe ceilalţi creştini şi pentru a-şi cruţa propria sa viaţă. În timp ce Xist era dus spre templu pentru a jertfi zeilor romani, sau să fie omorât, în cazul în care nu ar fi voit, Sfântul Laurenţiu i-a ieşit în cale şi i-a strigat: „Nu mă lăsa, Părinte Sfânt, pentru că am împărţit deja comorile pe care mi le-ai încredinţat”, căci la sfatul părintelui său, acesta vânduse bunurile bisericii şi împărţise banii săracilor. Cei care l-au auzit au crezut că el este deţinătorul unui tezaur şi din acest motiv a fost luat de soldaţi şi somat să-i dăruiască împăratului comorile de care vorbise. Ca puternicii acelui timp să cunoască despre ce comori era vorba, Sfântul Laurenţiu a cerut câteva zile. A adunat atunci şchiopii, orbii şi bolnavii, neputincioşii şi pe toţi cei care primiseră ajutorul său şi împreună cu aceştia a apărut în faţa prigonitorilor. Ruşinaţi şi mânioşi, aceştia i-au cerut arhidiaconului să se închine idolilor. Sfântul Laurenţiu a refuzat şi a fost închis în temniţă. Aici l-a vindecat de orbire pe un condamnat, Lucillus, pe care l-a botezat. Temnicerul Hippolytus, fiind martor la minune, a cerut şi a primit şi el botezul. Acesta din urmă, numărându-se cu mucenicii, a fost omorât pentru Hristos. După multe chinuri, Sfântul Mucenic Laurenţiu a fost întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi. În această grozăvie şi-a dat duhul, căci toţi care erau acolo de faţă se mirau de o muncire ca aceea a împăratului, care a poruncit să frigă un om de viu. În iconografie, el este reprezentat cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos. Papa Xist şi cei doi diaconi au fost omorâţi în faţa acelui templu la care au fost duşi pentru a jertfi zeilor, iar trupurile lor lăsate în privelişte au fost luate noaptea de creştini şi îngropate. Astfel s-au sfârşit pentru Hristos prin mucenicie preasfinţitul papă Sixt şi cei doi diaconi.
Rugăciunea zilei
Condacul întâi a Sfântului Mucceni Laurențiu arhidiaconul
„Focul sfânt al Rusaliilor a ars în inima ta, umplându-te de bucurie și curaj, Sfinte Mucenice Laurenţiu. De aceea, focul celor necredincioşi nu te-a putut separa de dragostea lui Hristos, ci a fost transformat într-un foc de Altar, prin care te-ai înălțat ca o jertfă lui Dumnezeu. Acum, când stai învingător în fața Domnului, pe care L-ai slujit cu râvnă, nu înceta să te rogi pentru noi, care strigăm către tine: Bucură-te, Sfinte Mucenice Laurenţiu, slujitor al Dumnezeului Celui Preaînalt și martor al Puterii Sale învingătoare!”
Gândul zilei
„Lupta cu noi înșine se rezumă la nimicirea voinței proprii pentru a face voința Tatălui Celui din ceruri. Cu alte cuvinte, numai dacă ne vom clădi casa lăuntrică pe stânca lui Iisus, dacă ne vom clădi cetatea pe stânca harului de sus, iar nu pe nisipul propriilor noastre puteri și voințe, numai atunci răul din noi înșine și răul din afară nu va avea putere să ne vatăme. Și numai atunci vom izvorî din stânca noastră lăuntrică roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea” (Galateni 5, 22-23). De nu ne vom zidi casă pe această stâncă și de nu vom face aceste roade, nu vom putea să vedem Adevărul, chiar de ne vom uita la El ca Pilat și ca fariseii, nu vom putea mărturisi pe Hristos, nici nu vom avea curajul și eroismul necesar ca să luptăm împotriva vrăjmașului nevăzut și împotriva vrăjmașului din noi înșine. ”- Arhimandritul Paulin Lecca
Știai că?
Mântuirea după învăţătura ortodoxă, mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în Dumnezeu. Ea ne-a fost făcută cu putinţă prin întruparea, jertfa şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc cu care trebuie să conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2,4). Mântuirea trebuie să fie cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului, zice Mântuitorul: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 36-37) Mântuirea o dobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, Care, după cum ne învaţă şi Crezul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om“ şi a fost „jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre“ (I Ioan 4, 10); mântuirea este „răscumpărarea“ omului din păcat. În creştinism, mântuirea este opera iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, pe care El îi cheamă la mântuire şi a iubirii omului, care răspunde la chemarea lui Dumnezeu; este un proces divin şi uman în acelaşi timp. Prin iubirea lui Dumnezeu către om şi a omului faţă de Dumnezeu se ajunge la desăvârşirea, la îndumnezeirea omului, la mântuirea lui. Mântuitorul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat din iubire, pentru mântuirea omului.
Pilda zilei
Ceasul mântuirii
Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
– Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?
– Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.
– Atât de puţin, părinte?
– Da, fiul meu!
– Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
– Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.
„Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând.” (Fericitul Augustin)
Sursa: Realitatea Spirituala
