Sfinții zilei                                                                                                       

(†) Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica); †Aducerea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava; †Sfântu Ierarh Niceta de Remesiana (Dezlegare la pește).

Astăzi sărbătorim Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscută în popor sub denumirea de “Drăgaica” sau “Sânzienele”. Biserica serbează de obicei ziua morţii sfinţilor. Doar Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul fac excepţie de la regulă: ei au privilegiul de a li se sărbători atât zămislirea (23 septembrie, 9 decembrie) şi naşterea (8 septembrie, 24 iunie), cât şi alte evenimente importante din viaţa lor (Bunavestirea, Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul).

Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul are temei biblic, evenimentul fiind consemnat de Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia care-i poartă numele. Naşterea Sfântului Ioan a avut loc cu şase luni înainte de a Domnului lisus Hristos. Sărbătoarea este atestată documentar din secolele IV-V, când se fixează definitiv şi data Crăciunului. După unii cercetători, sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul ar fi fost instituită pentru a înlocui sărbătorile păgâne cu caracter agricol din perioada solstiţiului de vară (22-23 iunie).

Sfântul Ioan Botezatorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia și Elisabeta, ce erau oameni drepți înaintea lui Dumnezeu. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminției lui Aaron, nu au putut până la bătrânețe să aibă copii. În tradiția evreiască, lipsa copiilor era considerată ca fiind un mare blestem al lui Dumnezeu asupra familiei. În vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii în care era rândul lui să slujească la templu Zaharia a intrat să tămâieze, iar îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii, i s-a arătat îngerul Gavriil, anunțându-l că i-au fost ascultate rugăciunile și că Dumnezeu le va dărui un copil, căruia o să îi pună numele Ioan. Pentru că Zaharia nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, acesta va rămâne mut până la punerea numelui Sfântului Ioan.  Atunci când Sfânta Elisabeta a întâlnit-o pe Fecioara Maria care venise în vizită să îi dea vestea cea mare a nașterii Fiului lui Dumnezeu, copilul din pântecele ei, Sfântul Ioan Botezătorul, a săltat, iar ea umplându-se de Duh Sfânt a exclamat: „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 43). Evanghelia consemnează că femeile au stat împreună mai multe luni.

După ce Sfânta Elisabeta l-a născut pe Sfântul Ioan Botezătorul, în a opta zi, când pruncul trebuia tăiat împrejur după tradiție, vecinii și rudele s-au strâns, având intenția să-l numească pe copil Zahari, după numele tatălui. Elisabeta s-a opus, spunându-le că se va numi Ioan. Întrucât nimeni din cei prezenți nu era de acord, i-au cerut părerea preotului Zaharia, tatăl pruncului. Acesta și-a scris răspunsul pe o tăbliță: „Ioan este numele lui” (Luca 1, 63) ”, iar din clipa următoare a putut din nou să vorbească.

Ioan este nume iudaic și înseamnă “Dumnezeu s-a milostivit”. Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl sau, a tămâiat în sfântul altar, loc în care numai arhiereul intră o singură data pe an, în luna a șaptea, ziua a 10 a.                                                           

Despre viața lui cunoaștem și că s-a retras în pustiu unde a dus o viață de aspre nevoințe, până în momentul în care a primit poruncă să înceapă sa predice. Prin mâna lui a primit Domnul Iisus botezul în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat în plinătatea Ei. Ducând o viață curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, Sfântul Ioan a întruchipat sfințenia dobândită încă din timpul vieții. Pentru aceasta Biserica îl numește „înger pământesc și ceresc”. Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este una dintre cele mai vechi și mai pline de bucurie sărbători din calendarul Bisericii. Ziua sa de naștere a devenit o zi de sărbătorire a celui care s-a învrednicit să pregătească venirea Mântuitorului în lume, mărturisindu-L drept Răscumpărător al păcatelor întregii lumi, fapt pentru care este numit Înaintemergătorul Domnului.

Aducerea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, petrecută în anul 1402, în timpul lui Alexandru cel Bun, la Biserica Mirăuţilor, unde au rămas până în anul 1589, când au fost mutate în noua Catedrală Mitropolitană, Biserica „Sfântul Gheorghe”.

Sfântul Ierarh Niceta, care a păstorit în Remesiana (Dacia Mediterranea) între anii 366 şi 414. Sfântul Niceta a fost un adevărat apostol, folosindu-se în lucrarea sa misionară de cântarea psalmilor, dar şi de imnuri creştine pe care el însuşi le compunea, precum imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” (Te Deum laudamus), scris în limba latină, de o mare limpezime teologică. A scris mai multe lucrări: şase Cateheze pentru cei care se pregăteau să se boteze; Cărticele de învăţătură; Despre diferite numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos; Către o fecioară afierosită Domnului; Despre folosul cântării de psalmi etc. Sfântul Niceta s-a mutat în pace la Domnul în anul 414, chipul său smerit, blând şi înţelept rămânând întipărit adânc în inimile strămoşilor noştri daco-romani.

Rugăciunea zilei

Rugăciunea Sfântului Ioan Botezătorul

„Sfinte Ioane, Sfinte Botezătorule, tu ai fost chemat de Dumnezeu, încă înainte de a te naște. Să-i pregătesti pe oameni pentru venirea Fiului Său, iar mulțimile atrase de faima sfințeniei tale și de puterea Duhului Sfânt. Ca cel al profetului Ilie, primeau botezul pocăinței în semn de convertire la Dumnezeu. Tatăl ceresc ți-a destăinuit pe Fiul Său, când a voit să fie botezat de tine și tu l-ai făcut cunoscut ucenicilor tăi, zicând. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Această chemare atât de mare, pe care Însuși Mântuitorul nostru a recunoscut-o, când a spus că nu s-a născut un om mai mare decât tine, nu te-a făcut mândru. Ci ți-a dat cea mai adâncă smerenie, pe care ai exprimat-o cu aceste cuvint. „Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei. Și El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez! Tu ai voit să-ți jertfești viața pentru a apăra sfințenia căsătoriei, înfruntându-l pe regele Irod, care trăia nelegitim cu soția fratelui său. Te rugăm mijlocește-ne la Dumnezeu o sinceră convertire și o iubire puternică față de El, ca să-L urmăm tot timpul vieții noastre, iar la sfârșit să-L preamărim pentru toată veșnicia. Amin!”

Gândul zilei

Sânziene-n mândre ii

Fată dragă, pune-ţi ie,

Şi cinsteşte-o prin purtare,

Nu-i un moft, e-o datorie

Şi o clipă de-nchinare.

Au purtat-o şi străbunii

Când plecau la liturghie,

Are-n ea gustul ţărânii 

Şi-al iubirii de moşie.

Au cusut în pânza deasă

Greu, cu sufletu-n litanii 

Şi în lacrimă pioasă

Au albit aceste danii.

Semne magice, discrete,

Doruri prinse-n fir de aţă

Parcă-s tainice versete,

Plâns şi slavă pentru viaţă.

Erminii prin acul vremii,

Cruce, floare, frunză, ram,

Tu de-mbraci haina luminii

Porţi icoana unui neam.

Preţuieşte-o! Este sacră!

Şi în strai de sărbătoare

Tu colindă lumea toată,

Dă de veste la hotare

Că româncele-s frumoase

Şi c-am fost şi vom mai fi,

Sânzâiene luminoase 

Îmbrăcate-n mândre ii.

Ziua Universala a Iei  – Angelina Nădejde – versuri din vol. „Sunt un alt anotimp”

Știai că?

Sfântul Zaharia și Sfânta Elisabeta și-au jertfit în cele din urmă viața pentru copil. Când Irod a dat poruncă să fie omorâţi toţi copiii până la doi ani, şi-a adus aminte şi de fiul preotului Zaharia, temându-se să nu fie cumva chiar acela Împăratul de curând născut. Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, era atunci în Ierusalim, slujind în Templul după obicei, fiind preot al Domnului, acesta nespunând nimic despre fiul său, l-au ucis în altarul Templului. Atunci, aflând Sfânta Elisabeta de la înger, că Irod a trimis ostași pentru ucidera pruncilor, a fugit din calea lor și ascunzându-se în munte cu  pruncul Ioan care avea atunci un an şi jumătate, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea şi pe  prunc. Când au văzut de sus de pe munte, pe ostaşi apropiindu-se, a strigat: …„Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maică cu pruncul!”                            Şi îndată s-a desfăcut muntele a făcut o peșteră şi a primit-o înăuntrul său, după care s-a acoperit din nou.  Dupa ce au scăpat, Elisabeta petrecea împreună cu Ioan pe munte unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peşteră şi curgea izvor de apă. Şi a crescut un finic deasupra peşterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela, dându-şi spre mâncare rodul său. După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră în care se ascundea. De atunci Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie până la ziua arătării sale către Israel. Se pare că Ioan a vieţuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lacoste – un soi de fructe,( iar nu ,,lăcuste- insecte” aşa cum s-a tradus )– şi cu miere sălbatică. Izvorul de deasupra peşterii, este și acum, din care se ia apă de băut, apa  curge prin interiorul stâncii până la nivelul peşterii, făcând un bazin în care se scaldă cei cu probleme medicale grave, spre tămăduire, după care apa ajunge la bazinul cu peşti. Tot acolo după 200 de metri ajungi la peştera care adăposteşte mormântul Sfintei Elisabeta.”                                                                                  

Bunul Dumnezeu împreună cu Maica Domnului și  Înaintemergatorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, să ne fie tuturor ajutor spre mântuire!”

 Pilda zilei

Raiul și iadul de pe pământ

Odata, un „nebun pentru Hristos” s-a întâlnit cu împăratul.
-De unde vii? l-a întrebat domnitorul.
-Din iad, i-a răspuns acela.
-Și ce ai făcut acolo?
-Aveam nevoie de foc să aprind luleaua și am zis să văd dacă n-o să-mi dea locuitorii iadului din focul lor.
-Și, ai luat foc? s-a interesat împăratul.
-Nu, ca împăratul de acolo a zis că n-are foc.
-Cum așa?
-Și eu m-am mirat, a zis „nebunul pentru Hristos”, dar stăpânul iadului mi-a răspuns:
-Noi n-avem foc aici, fiecare vine cu focul său și tocmai focul acela îl chinuie.

 Tradiții și Obiceiuri populare de Sânziene

Sărbătoarea Sânzienelor îşi are originea într-un străvechi cult solar şi se mai numeşte în unele locuri şi “Cap de vară” sau “Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie) până la solstiţiul de vară (în jur de 21 – 22 iunie) sau la Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, fiind reprezentate cel mai adesea jucând.

Ziua de Sânziene este considerată sfântă: nimeni nu are voie să lucreze în această zi, când soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Legate de această zi sunt diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei. Se spune că, în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană.

Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară, se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sânziene. În multe zone din ţară, se aprind noaptea focuri pe dealuri. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile. Spre dimineaţă, flăcăii umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat.

Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul.

Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.Fetele mai aveau obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, fata urma să se mărite chiar în acel an, în timp ce, dacă ajungea pe jos, fata o mai arunca până rămânea prinsă pentru a şti câţi ani mai are de aşteptat. 

Florile culese în ziua de Sânziene prinse în coronițe sau legate în formă de cruce. Apoi sunt duse la biserică pentru a fi sfințite și sunt păstrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sursa: Realitatea Spirituala

Lasă un răspuns

Comentariul tău
Numele tău