Sfinții zilei
Sfinții Sfințiți Mucenici Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatodor și Elpidie, episcopi de Herson
Sfântul Sfințit Mucenic Efrem s-a născut undeva la sud de Dunăre, din părinți creștini. Ajungând la maturitate, a plecat la Locurile Sfinte pentru a se închina, iar sosind acolo a hotărât să îmbrace haina preoției, devenind mai apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului. Patriarhul îl trimite, la începutul secolului al IV-lea, în Dacia Pontică pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos și a-i păstori pe credincioșii daco-romani din Eparhia Tomisului. Odată ajuns aici, și luându-și atribuțiile sale de ierarh, prin puterea „cuvântului lui Dumnezeu”, episcopul Efrem aduce la credința în Hristos numeroși daco-romani dar și goți sau sciți. În scurtul timp al păstoririi sale rodnice, numeroși barbari au primit sfântul botez și mulți creștini au primit martiriul pentru credința lor nestrămutată în Hristos. Episcopul Efrem a avut însă grijă să răscumpere sfintele lor moaște, pe care le îngropa în locuri de taină, ridicând mai apoi, deasupra lor, numeroase biserici. În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor poruncite de împăratul Dioclețian în anii 300-304, episcopul Efrem este prins și dus la Cherson( Chersones), în Crimeea. Aici sfântul părinte este întemnițat și chinuit cumplit de romani pentru a se lepăda de Dumnezeul creștinilor și a se închina idolilor păgâni. Însă episcopul Efrem nu a vrut să-L hulească pe Dumnezeu, ci a mărturisit credința și dragostea pentru Hristos, fiind ucis de prigonitorii săi prin tăierea capului. Astfel, fericitul episcop Efrem al Tomisului și-a încredințat sufletul în mâinile Mântuitorului lumii, primind cununa mucenicească.
Sfinții Mucenici Episcopi: Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatodor și Elpidie au fost episcopi ai Chersonului, în ani diferiți. Patriarhul Ierusalimului i-a trimis ca misionari în ținuturi păgâne, pentru a aduce în ele lumina Evangheliei. Sfinții mucenici au luat mucenicia din mâinile necredincioșilor, evrei, greci și sciți. Atunci când Vasilevs va învia din morți pe copilul conducătorului din Cherson, va fi ucis de păgâni. După ce acesta a murit, au venit în Cherson, episcopii Evghenie, Agatodor și Elpidie. De asemenea, au fost uciși de păgâni, tot în ziua a șaptea a lunii martie. Episcopul Eterie a cerut ajutor de la împăratul Constantin cel Mare. El a reușit să-i alunge pe păgâni, dar este omorât în momentul în care mergea la Bizanț să-i mulțumească împăratului pentru ajutor. Sfântul Capiton a fost uns episcop pentru sciții cei sălbatici și primitivi. În acel moment, ei au cerut un semn de la sfânt că să-l poată crede. L-au pus să între într-un cuptor de foc, zicându-i că vor crede doar dacă va ieși viu din el nevătămat și astfel toată cetatea s-a creștinat. La ceva timp Capiton a plecat la Constantinopol cu treburi bisericești și, plutind cu corabia, s-a ridicat pe apele Mării Negre o furtună încât au deviat de la traseul inițial. Au ajuns pe țărmul gurii Niprului. Locuitorii de aici i-au jefuit, iar episcopul Capiton a fost înecat în adâncul mării.
Rugăciunea zilei
Rugăciune către Sfântul Mucenic Efrem, episcopul Tomisului
„Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, și vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Și, văzând cum atâta mulțime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc și eu, știind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii și vise, spunând celor credincioși că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe și credința mea este puțină, dar cred că iubirea ta covârșește răutățile mele și nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate și sufletul meu este moleșit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt și la faptele cele bune mă lenevesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credința, să-mi înmoaie inima cea învârtoșată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare și râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învață-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd și să iert. Sfârșitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic și eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învață-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele și să mă izbăvesc de patimile și de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la ușa inimii mele și vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios! Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieții mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creștinesc, pentru toții ierarhii, preoții, monahii și credincioșii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc și pentru toate rudeniile mele după trup și după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toți cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânșii, pentru toți cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toți cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, știuți și neștiuți. Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiți de nepocăință și trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri și în ispite. Alină-le suferința sufletească și trupească și-i ocrotește pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate și pe toți cei care sunt singuri, bolnavi și neputincioși. Înmulțește rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca și noi să cădem la rugăciune, mulțumindu-ți din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin!”
Gândul zilei
„Istovește-ți trupul cu postul și privegherea, și vei alunga gândul chinuitor al iubirii de plăceri.” Sfântul Serafim de Sarov
Știai că?
”MĂRȚIȘOR, ceea ce se dăruiește la 1 martie, are la origine un substrat religios, dar care a degenerat cu timpul într-o simplă galanterie. După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea bisericii în interior în: pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea înainte ”locul de tânguire”, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința, urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare ce se făcea cu mare emoție, în hohote de plâns și de bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă. Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu, prin proorocii Vechiului Testament, puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor. Pronaosul era ”locul de ascultare”. Mai departe n-aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea slujbei, dar când începea Liturghia, ieșeau afară: ”Câți sunteți chemați, ieșiți…”, adică cei chemați pentru creștinare acum să nu rămână, să iasă, căci nu sunt încă botezați. Când ajungeau la spovedanie, ca să nu fie recunoscuți față de cei care încă nu se spovedeau încă, li se punea la încheietura mâinii ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorului l-a vărsat pentru noi. După un alt termen de vreme, erau admiși să intre în naos, numit atunci ”starea laolaltă cu credincioșii”. Acum puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele și când au făcut dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtășiți. Ca semn că s-au împărtășit, li se lega tot la încheietura mâinii un șnur alb, simbolul sfințeniei. Aceste două șnururi împletite, alb și roșu, erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna MARTIE, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună care dădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor înainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca: inima (iubirea aproapelui) sau ancora (nădejdea), pe lângă cruce (simbolul mântuirii). Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai ideea, adică obiceiul de a purta în luna martie o mică bijuterie numită mărțișor, adică: ” bijuterie fără pretenție de valoare, căci este doar a lunii martie.” Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floarea, figura, corabia, coșar, coșuleț, iepure, pasăre, plic, etc. Șnururile însă au rămas aceleași: roșul și alb. Nu s-au pomenit alte culori.” – Olga Greceanu- ”Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”
Pilda zilei
Cuvânt despre folosul pomenirii morților.
Un oarecare om din Cipru a fost robit și, ducându-l pe el în Persia, acolo l-au închis pe el în temniță. Iar, scăpând unii de acolo și venind în Cipru, părinții lui i-au întrebat dacă nu cumva acolo l-au văzut pe dânsul. Și, răspunzând, le-au spus lor că a murit. Și încă noi, au zis ei, cu mâinile noastre l-am îngropat pe el. Dar nu fusese acela de care l-au întrebat ei, ci altul care semăna cu el; încă le spusese lor ziua și luna în care murise el. Părinții îi făceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, după ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la perși, a venit în Cipru. Și i-au zis lui părinții săi: „Noi auzisem că ai murit și îți făceam pomenire de trei ori pe an”. Și, auzindu-i pe ei spunând aceasta, i-a întrebat pe ei, în care lună și în care zi făceau aceasta. Iar ei i-au spus: „La Sfânta Naștere a lui Hristos, la Sfintele Paști și în Sfânta zi a Cincizecimii”. Deci, el le-a zis lor: „Întru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva în haine albe ca soarele și mă slobozea pe mine din lanț și din temniță și umblam toată ziua și nimeni nu mă cunoștea pe mine. Iar a doua zi, iarăși mă aflam purtând lanțuri”. (Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire)
