Sfinții zilei
Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Cataniei; Sfântul Cuvios Visarion.
Sfântul Leon, Episcopul Cataniei (Sicilia) s-a născut în orașul Ravena, la 270 Km spre N-E de Roma. A primit o educație creștină și, datorită faptului că provenea dintr-o familie bogată, a studiat la școlile cele mai înalte ale vremii sale. Tânăr fiind, a intrat în monahism închinându-și viața lui Dumnezeu. A fost ales episcop al Cataniei după trecerea la cele veșnice a episcopului Savin. În timpul episcopatului său a ridicat o biserică închinată Sfintei Lucia și un locaș de cult în cinstea Sfinților 4o de Mucenici. În acea vreme, un vrăjitor pe nume Iliodor era prilej de sminteală pentru mulți creștini din oraș. Rugându-se lui Dumnezeu, într-o zi după Sfânta Liturghie, Sfântul l-a legat cu omoforul de gât și l-a dus într-un loc numit Ahilion, unde, poruncit poporului să facă un foc mare. După aceea au intrat amândoi în foc, sfântul ieșind nevătămat prin puterea lui Dumnezeu, iar vrăjitorul a ars. Sfântul Leon a trecut la cele veșnice în jurul anului 780.
Sfântul Visarion Mărturisitorul s-a născut în districtul Maidan din Bosnia, ca fiu al lui Maxim și al Mariei Sarai-Turcia (stabiliți ulterior în Koštinița), primind la botez numele de Nicolae. După alte informații, era originar din Bolovar, în dioceza de Pakraț. În 1738 a fost tuns în monahism la mânăstirea Sfântul Sava, de către Patriarhul Ierusalimului, primind numele de Visarion. Ajunge la Muntele Athos, și, după o vreme, în 1742, se reîntoarce în Serbia, la mânăstirea Pakra. Se crede că a stat o vreme și în Țara Românească. Potrivit mărturiilor vremii, era un călugăr cunoscut pentru nevoințele sale și pentru viața lui simplă, modestă. Potrivit unor surse, pentru viața lui duhovnicească aleasă se învrednicise și de darul facerii de minuni, iar vestea darurilor sale duhovnicești se răspândise rapid și avea să-l însoțească prin toate locurile pe unde trecea. Vorbea limba sârbă, probabil greacă și puțină română. Chemat de patriarhul Bisericii Sârbe, Arsenie Ioanovici Șakabent, pleacă la Carloviț în 1744. După întâlnirea cu patriarhul, care probabil îi încredințează misiunea pe care avea s-o urmeze mai departe, pleacă mai departe la Timișoara, apoi la mănăstirile din Banat, oprindu-se la Lipova, unde a fost primit de o mare mulțime de țărani, care veniseră să primească cuvântul și binecuvântarea lui. La sfârșitul secolului al XVII-lea, o parte din românii ortodocși din Transilvania, supuși presiunilor politice, acceptaseră trecerea sub ascultarea Papei, dar cu condiția păstrării tradiției lor liturgice și teologice. Intrarea în Biserica Catolică le permitea totodată dobândirea unor drepturi politice de care românii ortodocși în general (Ortodoxia având doar statut de religie tolerată, nu recunoscută) erau lipsiți în Imperiul habsburgic. În deceniile următoare, au continuat presiunile asupra românilor rămași ortodocși de a trece la catolicism. În acest context, ortodocșii din Imperiu și din afara acestuia s-au mobilizat pentru a pune capăt avansării procesului de convertire a ortodocșilor la catolicism, trimițând misionari în teritoriile cele mai expuse presiunilor. Așezarea monahului Visarion la Lipova pentru o vreme avea tocmai acest scop, anume apărarea dreptei credințe și chemarea la păstrarea credinței ortodoxe. La Lipova, ridică mai întâi o cruce de lemn pe o colină din apropierea orașului, și de lângă ea le vorbește mulțimilor de oameni adunați ca să-i asculte cuvântul. Mărturiile vremii spun că predicile monahului Visarion împotriva trecerii la catolicism erau foarte simple și aspre, el avertizându-i pe credincioși că lepădarea de credința ortodoxă însemna pierderea sufletului. După o serie de predici care adună mulțimi mari de ascultători, monahul Visarion pleca mai departe, însă la crucea pe care o ridicase pe dealul de lângă Lipova continuă să se strângă mulțimi impresionante, în pelerinaj, ceea ce atrage atenția administrației imperiale care încearcă să le pună capăt. Visarion pleacă mai departe prin Banat și apoi spre Transilvania. Trece prin Deva, Orăștie și apoi la Săliștea Sibiului, peste tot fiind întâmpinat de mulțimi ca un sfânt și predicând apărarea și păstrarea credinței ortodoxe, împotriva catolicismului. Probabil la Săliște se întâlnește cu episcopul unit Inochentie Micu (Klein), pe care îl înfruntă cu cuvinte aspre. Pe 26 aprilie 1744 a fost arestat și închis la Sibiu pentru protest față de catolicizarea forțată Transilvaniei. A fost interogat în legătură cu misiunea lui, dar a răspuns prudent. A fost dus apoi sub escortă la Alba-Iulia, la Deva, apoi la Timișoara, unde a fost interogat din nou și în cele din urmă escortat în secret la Viena. După această dată nu mai există informații despre monahul Visarion, însă se crede că ar fi fost eliberat și trimis în Rusia. Consiliul de război imperial continuă ancheta, investigându-l și pe patriarhul sârb Arsenie în legătură cu misiunea monahului Visarion în Banat și Transilvania, acesta fiind acuzat de tulburarea ordinii și provocarea de neînțelegeri între greco-catolici și ortodocși. Patriarhul răspunde că monahul fusese trimis în Transilvania să predice doar credincioșilor ortodocși, participarea unor persoane de alte confesiuni la întruniri fiind voluntară. Consiliul imperial nu l-a pus sub acuzare pe patriarh. În schimb, politica de represiune a ortodocșilor continuă și se asprește, iar în 1761 mănăstirile din Transilvania fiind distruse. Despre impactul extraordinar al predicilor monahului Visarion mărturisesc mai multe surse, inclusiv din rândul greco-catolicilor, precum și mai multe surse oficiale, în care se arată că, datorită acestuia, multe familii care acceptaseră unirea s-au întors la Biserica Ortodoxă și încă și mai mulți rămăseseră cu inima îndoită, uneori mergând în ascuns la preoții ortodocși pentru săvârșirea Tainelor. Pentru râvna sa în apărarea și propovăduirea credinței ortodoxe, precum și pentru suferințele pe care le-a avut de îndurat din pricina râvnei sale misionare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 28 februarie 1950 a hotărât trecerea în rândul sfinților a Sfântului Cuvios Visarion Mărturisitorul, așezându-se ca dată de prăznuire ziua de 21 0ctombrie. Canonizarea sa a fost proclamată solemn în anul 1955.
Rugăciunea zilei
Rugăciune către Sfântul Leon, Episcopul Cataniei
„Focul nu te-atinge, Sfinte ca un leu,
Căci te ocrotește Însuși Dumnezeu.
Tu cu vrăjitorii lupți prin rugăciune
Și umpli pământul cu faptele bune!
Păstorești poporul cu blândețe multă,
Zeii se dărâmă, regii te ascultă,
Creștinești lăcașuri, cu drag, ai zidit,
Întărind credința, tu ești fericit!
Ajută-ne-n cale, astăzi, și pe noi,
Te cheamă creștinii ce sunt în nevoi,
Spre tămăduire, milă, mângâiere,
Și spre toate cele ce ei îți vor cere!
Nu te-a atins focul, căci n-a îndrăznit
Să ardă pe Sfântul Leon cel vestit Amin!”
Gândul zile
,,Nu te amăgi, nebune! Nădejdii în Dumnezeu trebuie să-i premeargă osteneala pentru Dumnezeu și sudoarea în lucrul Lui. De crezi în Dumnezeu, bine faci, dar credința are nevoie și de fapte și nădejdea în Dumnezeu se arată în grelele pătimiri pentru virtute. Crezi că Dumnezeu poartă grijă de făpturile Lui și e puternic în toate? Credinței tale să-i urmeze lucrarea cuvenită și atunci te va auzi Dumnezeu. Nu căuta să strângi vântul în pumnul tău, adică să ai o credință fără fapte.” – Sfântul Isaac Sirul
Știai că?
Doar „săptămâna albă“ sau „săptămâna brânzei“, numită așa pentru că în această perioadă se consumă lapte, iaurt și brânză, îi va mai despărți pe creștin-ortodocși de cel mai mare și mai important post din întreg calendarul bisericesc, Postul Mare, al Paștilor sau Păresimile. Ultima zi de „frupt“, constând în lapte, ouă și brânză, va fi pe 26 martie, ziua Lăsatului de Sec de brânză, căreia i se spune și duminica Izgonirii lui Adam din Rai. În „săptămâna albă“ se pot consuma ouă, brânză și lapte chiar și în zilele de miercuri și vineri.
Săptămâna aceasta, cuprinsă anul acesta între 20 și 26 februarie, se mai numește în popor și „săptămâna nebunilor“, deoarece acum, după cum a notat cercetătorul Ion Ghinoiu, „numai nebunii pornesc a se însura, numai proștii și urâții satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toți cei cuminți, câți au avut de gând să se însoare în decursul câșlegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte“. În această săptămână care urmează a se încheia se pun capăt tuturor ospețelor specifice „Câșlegilor de iarnă“, adică din perioada Crăciunului până la Lăsatul-secului, iar creștinii se pregătesc să întâmpine așa cum se cuvine, prin post și rugăciune, praznicul Învierii Domnului.
Pilda zilei
„Mâini în rugăciune”
,, Mâini în rugăciune” a lui Albrecht Dürer, are o poveste emoționantă, chiar cutremurătoare, vorbind despre sacrificiu și dragoste.
Cu mai bine de jumătate de mileniu în urmă, într-un orășel din Germania, trăia o familie cu 18 copii, care își ducea cu greu zilele. Doi dintre copii, cu nume asemănătoare și cu înclinații spre pictură, Albert și Albrecht, dormeau în același pat și seară de seară își făceau planuri de cum își vor ajuta familia. Însă le era tot mai greu și, după îndelungi discuții, au decis să tragă la sorți. Unul dintre ei va merge în mină să lucreze la cărbuni, pentru a-l putea susține pe celălalt să meargă la școală. Apoi, după 4 ani, cel plecat la studii se va întoarce și își vor schimba rolurile.
Într-o duminică, după ce au ieșit de la biserică, cu ochii în lacrimi, dar plini de dorința de a realiza ceva, cei doi frați s-au despărțit: Albert s-a dus în mină, iar Albrecht a plecat la o școală de pictură.În scurt timp, gravurile lui Albrecht au avut succes, iar el a devenit renumit pentru ceea ce făcea.
După câțiva ani, s-a întors acasă, în mijlocul familiei, iar la cina ce s-a dat în cinstea lui, a dorit să rostească un toast pentru Albert, mulțumindu-i, dezvăluind planul lor, și dorința ca el să meargă acum la studii. Albert, cu lacrimi în ochi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a refuzat, spunând că e mult prea târziu pentru el. Cei 4 ani de muncă în mină i-au strivit oasele de la fiecare deget cel puțin o dată, iar artrita de care suferea din cauza muncii grele i-a afectat așa mult mâna dreaptă, încât nu mai putea ține în mâini pensula sau creionul. Pentru a-i aduce un omagiu fratelui său, Albrecht i-a pictat mâinile muncite, cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer, denumindu-și opera ,, Mâini”, iar în conștiința lumii, lucrarea este cunoscută ca ,, Mâini în rugăciune”. E bine să ne amintim, atunci când vedem două mâini împreunate, că nimeni nu reușește singur în viață și că, pentru ca o mână să vadă lumina, alta stă în mină, tot așa cum, probabil, cuvântul durere provine de la Dürer…
Și dacă există oameni care iubesc mâinile altora, este pentru că ei știu că nici un sacrificiu nu este prea mare atunci când iubirea stă la baza zidirii lumii, la fel ca și mâinile care clădesc, mângâie, modelează, luminează.”
