Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu și să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Sfinții zilei

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul; Sfântul Mucenic Neofit; Sfânta muceniță Agnia din Roma.    

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul s-a născut către anul 580 în Constantinopol, într-o familie de neam ales și a primit învățătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. Către anul 610, a fost chemat de împăratul Heraclie (610-641) la curtea sa, unde l-a făcut mare sfetnic al împărăției, dar Sfântul nu a rămas multă vreme în această dregătorie din cauza ereziei monotelite, pe care însuși împăratul o îmbrățișase, Sfântul Maxim a plecat la mănăstirea din Hrisopole, (azi cartierul Üsküdar din Istanbul), s-a făcut călugăr și învăța pe toți dreapta credință ortodoxă. Rătăcirea mono­te­liților spunea că în Hristos este o singură lucrare și o singură voință, dar Sfântul Maxim învăța că după întrupare, Persoana Domnului Hristos are două firi (dumnezeiască și omenească), două voințe și două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui. În 638, Heraclie a dat hotărârea Ectesis, prin care se afirma că în Hristos, cele două firi sau naturi (divină și umană) sunt unite într-o singură voință. În 648, Constans a dat hotărârea numită Typos și astfel s-a umplut tot Răsăritul de rătăcire. Sfântul Maxim a mărturisit cu mult curaj credința cea dreaptă și pentru aceasta i s-au tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu mai poată vesti adevărul, nici cu glasul și nici prin scris, și a fost exilat pentru toată viața în Lazica, din Caucaz (în Georgia de astăzi). Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul în 13 august, anul 662, având 82 de ani. Cuviosul Maxim a fost un mărturisitor și în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovnicești a omului, prin lupta împotriva patimilor, cu ajutorul harului dumnezeiesc, precum arată scrierile sale din Filocalie. Prăznuirea sa se face la 21 ianuarie și 13 august. Mâna sa dreaptă, tăiată pentru apărarea prin scris a dreptei credințe, se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte moaște ale sale au fost descoperite în anul 2010 în Georgia, acolo unde a murit exilat.

Rugăciunea zilei    

Rugăciunea Sfântului Maxim Mărturisitorul – în vreme de ispită

„Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, nu îndepărta de la noi mila Ta! Nu pomeni fărădelegile noastre cele vechi, ci degrabă îndură-te de noi, căci am ajuns cu sufletele pustii! Adu-Ți aminte, Doamne, de pârga pe care, luând-o dintru noi pentru iubirea de oameni, Fiul Tău Cel Unul Născut o ține pentru noi în ceruri, ca să ni se dăruiască nădejdea tare a mântuirii și să nu devenim din deznădejde mai răi. Nu îndepărta de la noi ajutorul Tău, căci nu suntem în stare să vedem și să  învingem primejdiile viitoare, ci numai Tu ești puternic să ne aperi de toți vrăjmașii. Mântuiește-ne pe noi, Doamne, din greutățile acestei lumi, ca în conștiință curată trecând marea vieții și înfățișându-ne întregi și fără pată înaintea scaunului Tău înfricoșător, să ne învrednicim de viața cea veșnică. Amin!”

Gândul zilei

 „Natura se conduce după oameni. Natura își întocmește dispoziția ei după dispozițiile omului. Câtă vreme Adam a fost supus lui Dumnezeu, și natura i-a fost supusă. Când însă el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, și natura s-a răzvrătit împotriva omului.” –  Sfântul Nicolae Velimirovici.

Știai că?

Închinarea, facerea semnului crucii este un gest ritual specific creștin. Este semnul mărturisirii credinței creștine și al slăvirii lui Dumnezeu. Închinarea este cel mai frecvent act liturgic, atât în cultul public cât și în cultul particular. La intrarea în biserică preotul (și credincioșii) se închină făcând semnul sfintei cruci, în numele Sfintei Treimi pe care o mărturisim, rostind: în numele Tatălui (și mâna dreaptă, cu trei degete adunate, cel mare, arătător și mijlociu,se duce la frunte) și al Fiului (mâna dreaptă se duce pe piept) și al Sfântului Duh (mâna se așează pe umărul drept), „Amin“ (și ducem mâna la umărul stâng). Închinarea sau semnul sfintei cruci se face în biserică în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii și slujbelor religioase, și în orice altă împrejurare a vieții, când credincioșii cer ajutorul lui Dumnezeu, aducându-I în același timp și mulțumiri pentru binefacerile Sale. Ortodocșii se închină cu trei degete (pe care le duc la frunte, la piept la umărul drept și la umărul stâng, simbolizând că: din Tatăl S-a născut Hristos, a coborât pe pământ și șade de-a dreapta Tatălui), însoțind semnul cu cuvintele: „în numele Tatălui, Fiului și al Sfântului Duh.”Catolicii fac închinarea cu toată palma întinsă; monofiziții (armenii), care cred că Iisus a avut o singură fire, numai firea divină, se închină cu un singur deget. Închinarea se face cu fața la răsărit (acolo e răsăritul soarelui, „acolo este Raiul și Hristos“). Formula însoțitoare: „În numele Tatălui...“ este cea mai veche și generală (Matei 28, 19); ea s-a transmis prin Sfânta Tradiție. Mântuitorul trimite pe Apostoli la propovăduire spre a încreștina noroadele „Botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh“. Semnul crucii arată credința în Sfânta Treime, în mântuirea omului prin răstignirea lui Iisus Hristos, înseamnă credința în jertfa Lui și hotărârea creștinului de a răstigni pe omul cel păcătos din el. Semnul crucii îndepărtează duhul cel rău, care este păcatul. Biserica Ortodoxă începe și sfârșește toate slujbele și rugăciunile prin semnul Crucii, invocând puterea ei sfințitoare prin care Sfintele Taine ajută la sfințirea și mântuirea omului. Semnul Sfintei Cruci însoțește îngenuncherile și mătăniile la rugăciune.

Pilda zilei

 Noe și măgarul

Într-o strânsură de oameni se vorbea ceva în legătură cu potopul și corabia lui Noe.

Un tânăr ce umblase prin școli și se ținea ”învățat mare”, lua în zeflemea cele spuse în Sfânta Scriptură despre corabia lui Noe. ”Eu - zicea tânărul, ca om de școală, nu mai pot crede astăzi în astfel de basme! Cum oare ar fi putut încăpea toate dobitoacele într-o barcă lungă de 300 de coți și lată de 50 de coți? Și pe deasupra să aibă și mâncare pentru ele!… Să creadă cine poate astfel de basme!…”
Atunci, ridicându-se un bătrân credincios, grăi astfel:
– Dragii mei, eu am auzit o istorie pe care o povestea moșul meu, și pe care spunea că a auzit-o și el din ceilalți bătrâni. Cică atunci, când începuseră ploile potopului, Noe a poruncit dobitoacelor să intre în corabie. A strigat cămila de la sud: Cămilă, intră în corabie! Și cămila îndată a intrat. A strigat ursul de la nord: Ursule, intră în corabie! Și ursul îndată a intrat. A strigat elefantul și elefantul îndată a intrat. Într-o vreme, iată, vine și măgarul. Noe îl strigă și pe el: Măgarule, intră în corabie! Dar măgarul s-a oprit cu mirare în ușa corabiei, zicând: Ce înseamnă această barcă? Uite, e numai de 300 de pași lungă și de 50 lată, și Noe vrea să ne strângă în ea pe toate dobitoacele, ba încă și mâncare să ne pună! Cămila, ursul, elefantul și celelalte animale au intrat pentru că sunt dobitoace proaste și nu-și dau seama ce fac… Eu însă, care am studiat prin școli și am învățătură multă, nu pot crede într-un astfel de lucru imposibil… Așa judecându-se măgarul, zăbovea să intre în corabie.
Atunci, ridicându-se Noe, îi strigă: Măgarule! Aici nu-i vreme de ocoșelile tale! Marș înăuntru!… Și apucându-l Noe de urechi, îi trase una bună măgarului, mai omenindu-l și peste spate cu un băț. Și a intrat măgarul în corabie și a aflat și el loc împreună cu toate dobitoacele. De atunci are măgarul urechile lungi ca chip al îndărătniciei!
– Te rog să nu mă vatemi! Grăi atunci tânărul cel ”învățat”, între râsetele oamenilor. Și de atunci nu s-a mai apucat să combată cele spuse în Sfânta Scriptură.

Trăim vremurile când credința s-a înlocuit cu mintea și iată rezultatul se vede din plin!
Lungește, Doamne, urechile noastre, numai să fim în Corabia Ta cea bună ce ne poartă la veșnica bucurie!

https://youtu.be/nHnu8aW02ic?t=26