Spiritualitatea la zi· 15 min citire

Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu și să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu și să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Să îl avem permanent în inimă pe Dumnezeu și să ne rugăm, căci rugăciunea nu este strigăt în pustiu!

Scris de M Rita Publicat: 5 aug. 2023, 11:17

Înainte-prăznuirea Schimbării la Față A Domnului

Sfinții zilei

Înainte-prăznuirea Schimbării la Față A Domnului; †) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț; Sfântul Mucenic Evsignie; Sfânta Nona, mama Sfântului Ierarh Grigorie Teologul; Sfântul Ierarh Fabian, Episcopul Romei.

 Înainte-praznuirea Schimbarii la Fața a Domnului se face în Biserica Ortodoxa Româna în ziua de 5 august. Pentru pregaătirea sufletească a credincioșilor toate sărbatorile împărătești (inclusiv cele ale Maicii Domnului) sunt predecedate de un timp de pregătire, numit pre-serbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au de asemenea și o perioadă de continuare sau prelungire a sărbătorii, numită după-serbare sau după-prăznuire. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numește începutul sărbătorii, iar ziua ultima a după serbării se numește, cu un termen slavon, odovania, adică sfârșitul sau încheierea sărbătorii. Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului este numită în popor și Preobrajenia sau Probojenia și rememorează momentul schimbării minunate la fată a Domnului, în Muntele Taborului, în fața ucenicilor Săi, Petru, Ioan și Iacov. La început, sărbătoarea Schimbării la Față se pare că a fost aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec. IV de Sfânta Elena, pe locul de pe Muntele Taborului, unde a avut loc schimbarea Domnului la față. Praznicul este menționat în sec VII, într-un calendar liturgic local al Ierusalimului, apoi în sec. VIII gasim sărbătoarea enumerată în sinaxarele constantinopolitane și în diferite cărți liturgice și manuscrise grecești. De asemenea, tot din sec. al VIII-lea se păstrează o predică festivă a sfântului Andrei Criteanul la Sărbătoarea Probojeniei. Sărbătoarea a fost generalizată până la sfârșitul sec al VIII-lea, când Sfinții Ioan Damaschinul și Coma de Maiuma au compus imne pentru slujba zilei.În Apus, sărbătoarea Schimbării la Față s-a generalizat prin hotărârea luată de papa Calist III de a o consacra definitiv, drept mulțumire pentru victoria armatei creștine asupra turcilor, la Belgrad, în anul 1456. Următorul praznic care are înainte-prăznuire și după-prăznuire este Adormirea Maicii Domnului, la 15 august.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. La Botez a primit numele de Ilie, și din pruncie s-a dovedit un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu. După șase luni de la naștere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare și tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin, și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: Nu, eu vreau să mă fac călugăr! După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: Mănăstirea! Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste și, după ce l-a trimis să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător și smerit. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi și fiind iubit de toți. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obștea Mănăstirii Neamț, și continuă aceeași ascultare de bibliotecar și îngrijitor la bolniță. Toți se foloseau de smerenia, de blândețea și de dragostea lui, și cugetau că este un ales al lui Dumnezeu. La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, împreună cu alți doi frați rasofori, primind la călugărie numele de Ioan.

Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli. Prima ascultare în obștea Mănăstirii Sfântul Sava a fost cea de paraclisier.

Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta, îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți.

Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Ca pustnic, se hrănea doar cu pesmeți și puține fructe. Obișnuia să se roage noaptea, singur, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe. Cu aprobarea Patriarhiei Ierusalimului, în anul 1947, la 13 mai, este hirotonit diacon, în biserica Sfântului Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh din Patriarhia Ierusalimului, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor români, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (sau Horat). După un an se retrage cu ucenicul său într-o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu săi dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peșteră, viețuia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii, și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. La sărbătorile mari și în posturi, Sfântul Ioan săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana împreună cu ucenicul său, și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă. În vara anului 1960 era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata Sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, depunând Sfintele moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință îl primesc.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul Sfinților în data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării lui la cele veșnice.

Rugăciunea zilei

Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt (Hozevitul)

„O, Preacuvioase Părinte Ioane, care cu darul lui Dumnezeu din fragedă copilărie ai mers pe calea cea sfântă a desăvârșirii și pentru care Preabunul și Preaînduratul Dumnezeu a binevoit să te proslăvească pe pământ și în cer, te rugăm, auzi-ne pe noi, nevrednicii și păcătoșii, care îndrăznim să venim cu toată evlavia și umilința către tine, ca să te rogi Preabunului Dumnezeu, ca și nouă să ne ajute cu mila și cu îndurările Sale și, prin rugăciunile tale, să mergem pe calea cea sfântă a poruncilor Lui și din toată inima să ne silim a lucra cele bune spre folosul sufletelor noastre. Fie ca, prin mila și îndurarea lui Dumnezeu și prin sfintele tale rugăciuni, să avem și noi milă și îndurare în ceasul morții noastre și în ziua Judecății de apoi. Amin!”

Gândul zilei

„Rabdă pentru Domnul cu mulțumire toate scârbele și necazurile și năpastele și bolile și orice ispită îți va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău.

Zis-a un părinte oarecare: „Ceara de nu se va înfierbânta cu foc spre a se înmuia, nu este cu putință a se întipări pecetea ce o vei pune pe dânsa”. Asemenea și omul de nu va fi înmuiat prin focul scârbelor, al bolilor, al ostenelilor, al ispitelor și al neputințelor, nu se poate tipări întrânsul pecetea Sfântului Duh, că pentru aceasta zice Domnul către Pavel Apostolul: „Ajunge ție darul Meu, că puterea Mea întru neputințe se săvârșește!”. Iar însuși Sfântul Apostol Pavel zice în cartea sa: „Cu dulceață este mie a mă lăuda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască întru mine puterea lui Hristos”.

Deci și tu, fiule, rabdă pentru Domnul cu mulțumire toate scârbele și necazurile și năpastele și bolile și orice ispită îți va veni, după voia lui Dumnezeu, pentru folosul tău. Că prin răbdarea scârbelor cu mulțumire, va intra omul întru Împărăția Cerurilor, precum Însuși Domnul zice: „Cu multe scârbe se cade a intra întru Împărăția Cerurilor”. - (Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine..., Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 627)


Știai că?

Rasofor (ρασοφορός, ὁ - rasoforos) - cel ce a primit „rasa“ (rantia călugărească), o haină lungă, neagră, cu mâneci. Când primește rasa i se pune pe cap o acoperitoare cilindrică - cuculion, acoperită cu un văl tot de culoare neagră - camilafca. Starea de „rasofor“ este, după noviciat, prima treaptă a intrării în monahism. Tânărul care vrea să devină călugăr trebuie să treacă prin mai multe stadii de pregătire până să fie tuns în monahism. După ce vine în mănăstire, trei luni face noviciatul, adică stadiul de începător, cu ascultările mănăstirești. Dacă dovedește bună purtare și este de folos mănăstirii, starețul îl recomandă chiriarhului (episcopului) pentru trecerea în rândul „fraților“. În acest al doilea stadiu rămâne un an (dacă are o școală absolvită) sau trei ani (ca să facă școală), timp în care învață să lucreze pentru mănăstire, să cânte, să facă rugăciunile rituale, pregătindu-se pentru școala monahală. Când s-a sfârșit anul, tânărul îmbracă haina monahală, devenind „rasofor“, fără a-și schimba numele. Rasoforul este primit în școala monahală și după absolvire este supus unui examen, la care trebuie să dovedească că și-a însușit temeinic cunoștiințele pravilei călugărești și mai ales „Regulile“ Sfântului Vasile, precum și cunoștințe despre istoricul ctitoriei mănăstirești în care se află. După examen, chiriarhul aprobă „tunderea în monahism“ (care se face cu un ceremonial special) a rasoforului, dacă a împlinit 21 de ani, și acesta devine călugăr și va trebui să trăiască conform jurământului cerut de cele trei voturi monahale: votul castității, votul ascultării și votul sărăciei. Cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii în viața monahală este „macroshima“sau „îngerescul chip“ în care intră „schimonahii“ („schivnicii“ sau „pustnicii“) care duc o viață aspră, de post și rugăciune, retrăgându-se în locuri singuratice sau în peșteri din apropierea mănăstirilor, unde nu vin decât la slujbe.

Pilda zilei

 Răbdare , răbdare ,răbdare…

“Se spune că erau trei prieteni care își doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un duhovnic bun.
La un moment dat au ajuns la o răscruce și fiecare a continuat să-și aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust și accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele șerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a așezat să-și aștepte prietenii.

După 7 săptămâni, amețit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse și al doilea. Se așeză în tăcere lângă cel dintâi, așteptând.

După 7 luni sosi și cel de-l treilea, cu fața strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de liniște și mulțumire interioară.
Ceilalți doi erau furioși pentru că drumul lor a fost greu și au avut mult de așteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Așa că l-au întrebat pe bătrânul înțelept care a ales cel mai bine.

– Ce ai învățat tu? îl întrebă pe primul.
– Că viața este grea și plină de pericole și greutăți; că este plină de suferință și adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleiește de puteri. Așadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! ai ales bine… Și tu, ce ai învățat? îl întrebă pe al doilea.
– Că în viață multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reușesc până la urmă. Așadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine… Și tu, ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înțelegere, viața nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părțile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Așadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da! ai ales bine…
Uimiți de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Și au înțeles, în sfârșit, că la orice răscruce pot alege… iar viața fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colț de suflet… să mai găsim puțină răbdare, un strop de înțelegere… și poate iubire.”

 


Sursa: Realitatea Spirituala

Distribuie articolul

Urmărește știrile Realitatea Spirituala și pe Google News

Mai multe știri din Spiritualitatea la zi