Sfinții zilei
Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne; (†) Sfântul Voievod Ștefan cel Mare; Sfântul Ierarh Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului.
Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în biserica Vlaherne
În timpul împăratului Leon cel Mare al Constantinopolului (457-474), doi senatori – Galvie și Candid – au plecat la Ierusalim să se închine Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos. După ce au ajuns, au umblat prin Galileea, apoi s-au dus în Nazaret dorind să vadă și casa unde a copilărit și a trăit Mântuitorul Hristos până la vârsta de 30 de ani. Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne văduve. În timpul cinei, cei doi au observat că într-o cameră alăturată erau adunați mai mulți oameni bolnavi care aprindeau lumânările din jurul unei racle în care nu puteau vedea ce se află. Considerând că acolo s-ar afla moaștele vreunui sfânt, s-au hotărât să o întrebe pe bătrâna văduvă despre ce se întâmplă în acea cameră. În urma insistențelor lor, femeia le-a mărturisit că în acea raclă se află veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a fost păstrat de fiecare predecesoare a ei în curăție și feciorie, până când a ajuns la ea. Lângă sfântul veșmânt se săvârșesc multe minuni și vindecări pentru cei ce se roagă Maicii Domnului cu toată puterea credinței lor. Galvie și Candid au stat toată noaptea lângă veșmântul Fecioarei Maria, au aprins lumânări și s-au rugat și ei împreună cu ceilalți, iar dimineață au plecat spre Ierusalim. La întoarcere s-au oprit din nou la bătrâna din Nazaret, după ce în prealabil confecționaseră o raclă asemănătoare cu cea a bătrânei și o acoperiseră cu un veșmânt țesut cu fir de aur. Noaptea, le-au schimbat între ele, iar dimineața s-au întors la Constantinopol unde au așezat veșmântul chiar în casa lor pe care o transformaseră într-un paraclis închinat Sfântului Apostol Petru și Sfântului Evanghelist Marcu. Un timp au ținut ascuns faptul că au adus sfântul veșmânt, dar datorită mulțimii de minuni care se săvârșeau acolo au fost nevoiți să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului despre cele întâmplate. În urma acestui fapt, împăratul Leon cel Mare a construit o biserică în Vlaherne, o suburbie din Constantinopol, unde a așezat sfântul veșmânt al Maicii Domnului.
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a fost fiul domnitorului Bogdan al II-lea și al Doamnei Maria Oltea. Oamenii l-au păstrat în amintire datorită ,,nespusei sale vitejii”. A fost binecuvântat și uns domnitor de către Mitropolitul Teoctist în anul 1457. Acesta a avut victorii majore împotriva otomanilor, mulțumind mereu lui Dumnezeu. Se spune că ar fi 40 de ctitorii ștefaniene. Într-o cronică a Țării Moldovei din acea vreme, că după victoria Sfântului de la Podul Înalt, acesta a postit numai cu pâine și apă 4 zile. În letopisețul lui Grigore Ureche, când Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și-a dat sufletul în mâna Domnului se scrie ,,atâta jale era de plângeau toți, ca după un părinte al său”. S-a oficializat trecerea în cadrul sfinților a Sfântului Voievod în anul 1992 de către Biserica ortodoxă Română, precizându-se ,,Sfântul Voievod Ștefan cel Mare să fie pomenit laolaltă cu bărbații cei cuvioși și sfinți ai bisericii”.
Sfântul Ierarh Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mic, și a ajuns pâna la vremea împaratiei lui Marcian și a lui Leon, luând parte și la Sinodul din Efes și la Sinodul de la Calcedon. Împaratul Marcian împreuna cu Pulheria zidind Vlaherne, au întrebat pe Iuvenalie unde s-a pus trupul Născătoarei de Dumnezeu. Iar el a răspuns că din Scriptură nu știe, dar se zice că după ce a fost îngropata de apostoli, s-a auzit cântare îngereasca timp de trei zile. După a treia zi, fiindcă unul din apostoli nu se întâmplase la îngroparea Maicii Domnului, a fost deschis mormântul și nu se aflară moaștele, ci numai cele de îngropare. Și a rugat împaratul pe Iuvenalie că măcar sicriul împreuna cu cele de îngropare, să-l pecetluiasca și să i-l trimită, care lucru s-a și făcut. Pe acestea împaratul le-a așezat în Biserica Născătoarei de Dumnezeu zidită de el în Vlaherne. Iar Sf. Iuvenalie pastorind de toți anii 38, a adormit în pace.
Ap. Romani 6, 18-23
Fraților, izbăvindu-vă de păcat, v-ați făcut robi ai dreptății. Omenește vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci, precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe dreptății, spre sfințire. Căci, atunci când erați robi ai păcatului, erați liberi față de dreptate. Deci ce roadă aveați atunci? Roade de care acum vă e rușine; pentru că sfârșitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Ev. Matei 8, 5-13
În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.
Rugăciunea zilei
Rugăciune pentru împlinirea sufletească (o veche rugăciune a Arhiepiscopul Ioan Șahovski)
„Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă să fiu unealta păcii Tale,
Pentru ca să aduc dragoste acolo unde este ură,
Pentru ca să iert acolo unde se face supărare,
Pentru ca să fac unire acolo unde se iscă ceartă,
Pentru ca să spun adevărul unde domnește înșelarea,
Pentru ca să înalț credința acolo unde apasă îndoiala,
Pentru ca să trezesc nădejdea întru cei munciți de deznădăjduire,
Pentru ca să aduc lumină întru întuneric,
Pentru ca să pricinuiesc bucurie acolo unde sălășluiește amărăciunea.
Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă nu să fiu mângâiat, ci să aduc mângâiere,
Nu să fiu înțeles, ci să-i înțeleg eu pe alții,
Nu să fiu iubit, ci să-i iubesc eu pe alții,
Căci cel care dă, acela primește,
Cel care se uită pe sine, acela se găsește,
Cel care iartă, acela va fi iertat,
Cel care moare, acela se trezește la viața veșnică. Amin!”
Gândul zilei
– Părinte, atunci când aprindem o lumânare, să spunem că o facem în cutare scop?
– O aprinzi. Dar unde o trimiţi? N-o trimiţi undeva?
Prin lumânare cerem ceva de la Dumnezeu. Când o aprinzi şi spui: ,,Pentru cei ce suferă trupeşte şi sufleteşte şi pentru cei ce au mai mare nevoe,”, în aceştia sunt cuprinşi şi vii şi morţii. Ştiţi câtă odihnă simt cei adormiţi când aprindem o lumânare pentru ei? Astfel dobândeşte cineva comuniune duhovnicească şi cu cei vii şi cu cei adormiţi. Lumânarea, în puţine cuvinte, este o antenă ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiţi.
– Părinte, dar tămâia de ce o ardem?
– O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Îl slăvim şi Îi arătăm recunoştinţă pentru marile Lui faceri de bine săvârşite în toată lumea. Tămâia este şi ea un prinos. Şi după ce o oferim lui Dumnezeu şi Sfinţilor tămâind icoanele, tămâiem după aceea şi icoanele vii ale lui Dumnezeu, adică pe oameni. Să puneţi inimă în toate, fie că cereţi ceva lui Dumnezeu, fie că Îi mulţumiţi. Prin lumânare spun: „Dumnezeul meu, Îţi cer cu toată inima mea să-mi împlineşti o cerere”. Iar prin tămâie spun: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, cu toată inima pentru toate darurile Tale. Îţi mulţumesc că-mi ierţi multele mele păcate şi nerecunoştinţa lumii şi nerecunoştinţa mea cea multă!”
Știai că?
Cele 10 porunci (Decalogul):
- Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
- Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
- Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în desert.
- Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
- Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, că bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
- Să nu ucizi.
- Să nu fii desfrânat.
- Să nu furi.
- Să nu ridici mărturie mincinoasa împotriva aproapelui tău.
- Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.
Pilda zilei
Sfânta Treime
Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
– Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
– Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
„Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!”
Sursa: Realitatea Spirituala
