Sfinții zilei
†) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum; Sfântul Cuvios Pamvo
Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum a fost soldat în armata romana, în timpul împăratului Flaviu Claudiu Iulian. Sfanțul Emilian de la Durostorum a fost fiul prefectului Sabbatianus, din Durostorum. În acea vreme a venit la Durostorum vicarul Traciei (azi Silistra în Bulgaria), Capitolin, pentru a se convinge ca toți locuitorii de aici aduc jertfe idolilor. Acesta aflând că toți locuitorii de aici se închina zeilor, a chemat la un ospăț pe toți dregătorii din cetate. Văzând această sărbătoare păgână, Sfântul Mucenic Emilian, locuitor al cetății, a răsturnat cu mâinile sale toți idolii care se găseau acolo, luând un ciocan, a intrat în capiștea idolilor și a sfărâmat toți idolii și a risipit jertfele, a spart vasele și a doborât altarele tuturor zeilor din Durostorum. Însă fiind supuși alții la chinuri pentru aceasta, el a mers de s-a vădit pe sine. Astfel, Sfântul Mucenic Emilian va ajunge în fața lui Capitolinus, unde va mărturisi care este adevăratul Dumnezeu, iar că idolii din acea capiște erau niște pietre fără suflet, mute și surde, care nu erau bune de nimic. Auzind acestea, vicarul a poruncit ca Sfântul Mucenic Emilian să fie dezbrăcat de hainele sale, după care a poruncit să fie aspru bătut cu vine (tendoane de animal). După ce l-au bătut vreme îndelungata, mărturisind din nou ca este „rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul și statornicia lui în credința să fie urmată și de alții. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el. Sfântul Mucenic Emilian le-a cerut îngăduința să-l lase să se roage lui Dumnezeu. Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a făcut o noua minune, caci „focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg și neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra și i-a ars de tot”. Văzând ca a rămas nevătămat, fericitul Emilian „a mărit pe Dumnezeu, și întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii și ridicându-și privirile către cer a zis: «Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!» și zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.
Sfântul Cuvios Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, pînă la adînci bătrîneţi.Viaţa sa este adunată de la diferiţi scriitori. Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dînsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dînsul psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl. După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dînsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?” Pamvo a răspuns: „N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta”. Trecînd mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învăţat stihul acela?” Pamvo a răspuns: „L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih”. Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dînsul -, încît multora le-a fost învăţător. Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugîndu-se la Dumnezeu şi zicînd: „Să nu mă slăveşti pe pămînt!” Şi atît l-a slăvit Dumnezeu încît nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea. Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plîngi?” El a răspuns: „Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”. Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilinţă, nu rîdea, nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, şi certîndu-se unii cu alţii, strigau: „Ajutaţi! Ajutaţi!” Părintele Pamvo, văzînd aceea a rîs, iar diavolii au început a dănţui, strigînd: „Ha, ha! Pamvo a rîs!” El le-a răspuns, grăind: „N-am rîs, ci am batjocorit neputinţa voastră; că sînteţi atîţia şi nu puteţi să duceţi o pană”. Atunci diavolii, umplîndu-se de ruşine, au fugit.
Rugăciunea zilei
Rugăciune către Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor
„Prealăudate mucenice al lui Hristos, Sfinte Emilian, care ai sfărâmat altarele idolilor și te-ai adus jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei ce cădem înaintea icoanei tale și cu umilință te rugăm: fii mijlocitor nouă către Stăpânul și Mântuitorul lumii, ca unul care ai dobândit îndrăznire către Dumnezeu. Cel ce ai risipit idolii templului, alungă idolii necredinței care s-au înălțat în sufletele noastre și, prin rugăciunile tale către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, zdrobește păcatul sub picioarele noastre, ca să punem hotar vieții noastre întinate. Stea luminoasă pe cerul Bisericii, alungă întunericul neîncrederii dintre noi și umple mintea noastră de cunoștința cea adevărată din înțelepciunea cea dată ție. Candela care arzi vesnic de dragostea lui Hristos, aprinde-ne si pe noi cu evlavie si iubire. Dă-ne răbdarea ta, Sfinte, virtute cu care ai biruit privind la Cel a Cărui suferință a depășit orice suferință și a Cărui slavă strălucitoare a depășit orice slavă. Dă-ne curajul și voința ta; credința și iubirea ta către Dumnezeu. Învață-ne umilința cu care ai părăsit toate bucuriile și bogățiile pământești, iară pacea cu care ai stat în fața guvernatorului, fă să strălucească și în noi podoaba frumuseții inimii tale curate. Tu, care umpli de lumină pe cei credincioși, pune în noi, cu rugăciunile tale, temelia statorniciei și a sfințeniei, Moștenitorule al nemuririi, roagă-te să fim și noi împreună cu tine moștenitori. Tu, care te desfătezi cu cetele tuturor sfinților și faci fii ai luminii pe cei ce se roaga ție și te prăznuiesc, roagă-te să ajungem la Soarele dreptății și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care strălucește peste toți cei pecetluiți cu Sângele Său. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!”
Gândul zilei
„Dragostea schimbă însăși natură lucrurilor. În mâna dragostei, toate devin bune!”- Sfântul Ioan Gură de Aur
Știai că?
Sfânta Liturghie este slujba principală și centrală a Bisericii Ortodoxe. Dumnezeiasca Liturghie este o slujbă euharistică. Aceasta este compusă din trei părți: Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregătire a Sfintelor Daruri, Liturghia catehumenilor, numită și Liturghia Cuvântului, în timpul căreia sunt prezentate și comentate fragmente din Sfânta Scriptură, urmată de Liturghia euharistică, pe parcursul căreia Darurile simbolizate prin pâine și vin, în numeroase rituri de tradiție apostolică, sunt aduse și sfințite. Biserica Ortodoxă afirmă că Darurile sfințite reprezintă cu adevărat Trupul și Sângele Domnului Isus. Cel mai adesea se slujește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar uneori Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Dar există și alte Liturghii, precum Liturghia Sfântului Iacob sau Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu.
Pilda zilei
Adevăratele minuni
Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
– Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
– Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?
– Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
– Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi păsările zburând?
– Nu! – a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb vdin naştere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat complet, m-a lăsat să plec.
– De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, crede-mă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vrea| să aprind o lumânare
şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o ăst cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a însoţit pe acesta până la bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să se roage încet, în faţa unei icoane. În sufletul său, omul necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vii, ci el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă. Trece pe lângă ele, fără să le observe.
Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi parfumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotament» unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu simtă dragostea minunea minunilor? Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum apropie de Dumnezeu.
„Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Sursa: Realitatea Spirituala
