Sfinții zilei
Sfânta Mare Muceniță Marina; Sfântul Ierarh Eufrasie; Episcopul Ionopolei
Sfânta Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei, fiind fiica unui slujitor al idolilor păgâni, anume Edesie. Murind mama sa, Marina a fost încredinţată unei femei dintr-un sat din afara cetăţii, să o crească. Ajungând la vârsta de 12 ani şi auzind de Hristos, se ruga să fie învăţată credinţa creştinilor. Şi a fost învăţată de unii din satul unde locuia, şi a început a vieţui în rugăciune şi în desăvârşită înţelepciune şi curăţie, dorind a urma Mucenicilor din vremea aceea. Împlinind 15 ani, ea a fost adusă înaintea mai-marelui cetăţii, Olimvrie cu numele, care, auzind că ea nu se închină idolilor, a închis-o în temniţă. Apoi a fost scoasă la judecată şi, văzând-o, dregătorul s-a minunat de frumuseţea ei şi, întrebând-o cum îi este numele şi neamul, ea a zis: „Marina mă cheamă, născută sunt în Pisidia şi cred în numele Domnului Hristos”. Deci, nevrând ea să se lepede de Hristos, dregătorul a poruncit de au întins-o şi a fost bătută cu toiege, fără milă, încât s-a înroşit pământul de sângele ei. A poruncit, apoi, de au spânzurat-o pe stâlp şi i-au sfârtecat trupul cu unelte ascuţite, multă vreme. Şi a pătimit fecioara multe feluri de cazne, atât în temniţă, cât şi la a doua cercetare. Deci, a fost arsă cu făclii şi aruncată cu capul în jos, într-un vas plin cu apă. Şi, rămânând tare în credinţa în Hristos şi nevătămată, prin aceasta mulţi au crezut în Hristos, tăindu-li-se pentru aceasta capetele. Şi, pornindu-se cu mânie, dregătorul i-a tăiat şi ei capul, în ziua de 17 iulie a anului 304. Creştinii au îngropat cu evlavie sfântul ei trup. Astăzi, părţi din moaştele Sfintei se găsesc la Mănăstirile Xenofont, Iviron şi Filoteu din Muntele Athos, iar în ţara noastră la Mănăstirile Horezu (jud. Vâlcea), Căldăruşani şi Ţigăneşti (jud. Ilfov), precum şi în alte sfinte locaşuri.
Rugăciunea zilei
Rugăciune pentru binefăcătorii noștri
„Dumnezeule ale dragostei, Ție sunt dator a-Ți mulțumi pentru dulcele simțământ al dragostei și ocrotirii, de care mă bucur. O, Cel ce ești izvorul tuturor bunătăților, revarsă binecuvântarea și binefacerile Tale peste aceia pe care inima mea îi cinstește și îi iubește, peste robii Tăi (numele). Apără-i de toate primejdiile ce bântuie viața muritorilor pe pământ. Fă să răsară asupra lor întotdeauna un soare strălucitor, ca să risipească norii grijilor și ai suferințelor din viața lor. Umple inima lor de bucuria mântuirii Tale, povățuiește-le pașii pe căi drepte, în scopul mântuirii și al fericirii. Nu lăsa ca apăsătoarele suferințe să le înnoureze fruntea și să le amărască inima. Nenorocirile să nu facă a li se coborî lacrimi în ochi, inima lor să nu fie jertfă întristărilor. Fă ca fiecare din zilele lor să fie o frumoasă zi de primăvară, viața lor să se asemene unui râu limpede și lin, ce curge prin grădini înverzite și pline de flori. Iar dacă vor fi amenințați de nenorocire, fii apărătorul și ocrotitorul lor, precum ei sunt apărătorii mei. Ori în ce parte vor merge sau se vor afla, umbrește-i cu bunătatea și apărarea Ta. Dă-le, Dumnezeul meu, toate plăcerile și toate bucuriile iertate muritorilor care păzesc poruncile Tale și fac bine aproapelui lor. Îngerii Tăi cei buni să-i însoțească și să-i păzească în toate zilele lor și, după o viață lungă, plină de binefaceri și fapte bune, să se învrednicească a dobândi bunătățile Tale cele fără de sfârșit, gătite tuturor celor ce lucrează virtutea. Amin!”
Gândul zilei
„Această este rugăciunea adevărată: a tăcea și a ascultă vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a înceta să lucrezi de unul singur, a pătrunde în lucrarea lui Dumnezeu!”- Kallistos Ware
Știai că?
Isihasmul desemnează lucrarea tainică de curățire de patimi a creștinilor ortodocși, care are în centrul ei repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus și dorința de liniștire interioară. Două repere teologice importante, care au inspirat pe creștinii ortodocși în viața de liniștire interioară, de isihie, au fost scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul și ale Sfântului Simeon Noul Teolog în Sfântul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vieții contemplative, în liniște desăvârșită. Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugării dedați acesteia se retrăgeau în locuri singuratice și – prin concentrarea gândului la rugăciune – se ridicau la un înalt nivel de percepere a realității, mai presus de impresiile simțurilor și de tot ceea ce îi înconjura, ajungând să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, pe care Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față, realizând astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască.
Pilda zilei
Dragostea Domnului
Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi. Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea lături de ale sale. Speriat, a strigat:
– De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
– Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
– Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
– Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
– Binecuvântat să fie Domnul! A strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
– Am văzut nişte urme în nisip şi neam dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
-Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici?
-Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de el. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin
puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.
„Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Sursa: Realitatea Spirituala
