Sfinții zilei
Sfântul Mucenic și Iulita; Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei
Sfinții Mucenici Chiric și Iulita erau originari din Licaonia (Asia Mică), Sfânta Iulita era mama Sfântului Chiric. În timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Dioclețian (286 – 305), Sfânta Iulita și-a luat copilul și a fugit în Seleucia (sudul Asiei Mici), apoi în Tarsul Ciliciei (localitate în Asia Mică, la 16 km în interior spre coasta de sud a Turciei de astăzi) pentru a scăpa de chinurile la care erau supuși creștinii. În Tarsul Ciliciei a fost prinsă și adusă spre judecată înaintea guvernatorului Alexandru care a supus-o supliciilor în speranța că se va lepăda de credința ortodoxă. În timp ce sfânta era biciuită cu vine de bou, Sfântul Chiric, aflat în brațele guvernatorului păgân Alexandru, a început să plângă, fapt pentru care păgânul l-a ucis lovindu-l de treptele scaunului de judecată. În cele din urmă, îndurând numeroase chinuri, Sfânta Iulita a trecut la Domnul primind moarte martitrică prin decapitare. Trupurile celor doi sfinți au fost îngropate cu cinste de unii creștini din cetate.
Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei a fost fiul principelui Sviatoslav al Rusiei, fiind un păgân devotat în primii ani ai vieții sale. În anul 988, Vladimir s-a căsătorit cu prințesa Anei, sora împăraților Vasile al II-lea și Constantin. Întors la Kiev, în același an, 988, principele Vladimir a dat poruncă să se boteze tot poporul rus, ceremonie care a avut loc în fluviul Nipru. Sfântul Vladimir s-a schimbat complet după botez. El a distrus toate statuile păgâne și le-a înlocuit cu biserici. Pentru că de numele lui se leagă încreștinarea oficială a poporului rus, Biserica îl numără în rândul sfinților drept Cuviosul Vladimir, Luminătorul Rusiei, cinstindu-l în 15 iulie. Biserica Rusiei l-a canonizat încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cu data de prăznuire locală în 28 iulie.
Rugăciunea zilei
Rugăciunea pentru neam a Părintelui Gheorghe Calciu
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte venim la tine, Doamne, cu pocăinţă şi durere în inimi, să ne rugăm pentru poporul nostru românesc. Ascultă cererea noastră, intră Doamne, ca un împărat ceresc în ţara noastră şi în neamul nostru şi-l scapă Iisuse, de uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Că prigoneşte vrăjmaşul sufletul neamului românesc şi viaţa lui o calcă în picioare. Făcutu-l-a să locuiască în întuneric ca morţii cei din veacuri, şi sufletul lui este mâhnit de moarte. Că l-au trădat cei puşi de Tine să-l conducă şi au uitat că Tu ai spus ca cel ce vrea să fie întâiul, să slujească tuturor. Şi ei au ştiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tău, l-au asuprit şi l-au jefuit, l-au vândut altor neamuri şi au călcat poruncile Tale, iar pământul acesta, pe care l-ai dat neamului românesc pe veci, l-au înstrăinat. Dar poporul acesta Te slăveşte, Doamne, nu numai cu buzele ci şi cu inima.
Adu-Ţi aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii şi monahiile care zilnic se roagă pentru el şi pentru rugăciunea noastră de astăzi, chiar dacă suntem nevrednici de mila Ta. Pentru că toţi ne-am abătut, toţi am făcut nelegiuire, şi ierarhii, şi preoţii şi credincioşii. Nu mai este nici unul care să facă dreptate, nu mai este nici unul! Ci încetează Doamne, bătaia Ta împotriva poporului românesc. Adu-Ţi aminte, Iisuse, de fraţii noştri care sunt în afara ţării, în exil sau vânduţi odată cu teritoriile cedate, şi-i miluieşte pe ei. Reunifică poporul Tău. Repune-l în cinstea pe care a avut-o la Tine mai înainte, iartă-i păcatele săvârşite, apostaziile, răutăţile, îndemnurile la desfrânare, la neiertare şi la răzvrătire împotriva Ta. Rugători aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfântă, Pururea Fecioara Maria, Puterile Cereşti, pe Sfinţii Tăi Apostoli, pe mucenicii neamului nostru şi pe toţi mucenicii, sfinţii şi cuvioşii care au slujit Ţie cu credinţă curată. Adu-Ţi aminte, Stăpâne, de toţi cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserică şi Neam; adu-Ţi aminte de sângele lor care s-a vărsat şi pune-l pe acesta în balanţa iertării noastre. Redă poporului nostru pământul care l-a păzit cu grijă şi credinţă prin veacuri, redă-i bisericile şi mânăstirile vândute, redă-i pacea văzduhului şi îmbelşugarea roadelor pământului, stăpânirea de sine, demnitatea lui creştină şi naţională de altădată, conducători buni şi cinstiţi, neasupritori, nemincinoşi şi nelacomi, redă-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoţi dăruiţi Bisericii şi Neamului, credincioşi misiunii lor, adevăraţi secerători, aşa cum Îi vrei Tu, Milostive. Auzi-ne Doamne întru îndurarea Ta! Nu intra Stăpâne la judecată cu robii tăi, ci întoarce-Ţi iar privirea spre noi şi ne ridică din păcat cu dreapta Ta cea mântuitoare. Şi trecând prin patimile toate, curăţaţi prin suferinţă, să ajungem şi la Sfânta Ta înviere Iisuse slăvindu-Te pe Tine împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”
Gândul zilei
,,Iubirea duce la cunoaștere. După cum amintirea focului nu-ți încălzește trupul, tot astfel credință fără dragoste nu-ți va încălzi sufletul!”- Sfântul Maxim Mărturisitorul
Știai că?
Mântuirea, după învățătura ortodoxă, este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea vieții de veci, în Dumnezeu. Ea ne-a fost făcută cu putință prin întruparea, jertfa și învierea Domnului nostru Iisus Hristos și ne-o însușim prin harul dumnezeiesc cu care trebuie să conlucrăm prin credință și fapte bune. De mântuire se poate împărtăși orice om, căci Dumnezeu „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2,4). Mântuirea trebuie să fie cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului, căci, zice Mântuitorul: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 36-37). Mântuirea o dobândim numai cu ajutorul lui Dumnezeu, Care, după cum ne învață și Crezul, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om“ și a fost „jertfă de ispășire pentru păcatele noastre“ (I Ioan 4, 10); mântuirea este „răscumpărarea“ omului din păcat. În creștinism, mântuirea este opera iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, pe care El îi cheamă la mântuire și a iubirii omului, care răspunde la chemarea lui Dumnezeu; este un proces divin și uman. Prin iubirea lui Dumnezeu către om și a omului față de Dumnezeu se ajunge la desăvârșirea, la îndumnezeirea omului, la mântuirea lui. Mântuitorul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat din iubire, pentru mântuirea omului.
Pilda zilei
,,Cum sfinții se arată sfinților” (Părintele Teodor Ciurariu)
O vedere între Sfântul Paisie Aghioritul și Sfânta muceniță Eufimia .
Cuviosul Paisie Aghioritul se afla în curtea colibei lui, atunci când l-a vizitat un fiu duhovnicesc al său.
Cuvioase părinte Paisie, cum a fost întâlnirea duhovnicească cu sfânta muceniță Eufemia?
Iar cuviosul a început să povestească:
,,Stăteam liniştit în chilia mea când a venit şi m-a uluit. Ce frumos petrec ei acolo sus în Cer.
– Ce se întâmplă părinte?
– Îţi voi spune, dar să nu spui la nimeni.
Tocmai mă întorsesem din lume, unde ieşisem pentru o problemă bisericească. Marţi, pe la ora 10 dimineaţa, stăteam în chilie şi făceam Ceasurile. Deodată am auzit o ciocănitură în uşă şi o voce de femeie spunând: ,,Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”.
– Atunci m-am gândit: ,,Cum de a intrat o femeie in Sfântul Munte?”
Cu toate acestea am simţit o dulceaţă dumnezeiască înlăuntrul meu şi am întrebat:
– Cine este?
– Eufimia.
– Care Eufimia?
M-am întrebat în sinea mea. Nu cumva vreo femeie a făcut vreo nebunie şi a venit în Sfântul Munte îmbrăcată în haine bărbăteşti?
– Acum ce mă fac?
Aceea a bătut din nou la uşă, iar eu iarăşi am întrebat:
– Cine este?
– Eufimia.
Mă aflam în îndoială şi de aceea nici nu am deschis. Când a bătut a treia oară, uşa, care era zăvorâtă pe dinăuntru, ușa s-a deschis singură, apoi am auzit paşi în hol. Am sărit ca să deschid uşa chiliei şi am văzut înaintea mea o femeie cu capul acoperit. O însoţea cineva care semăna cu Evanghelistul Luca şi care a dispărut îndată. Cu toate că eram sigur că aceasta nu era o nălucire de la cel viclean, pentru că avea o strălucire deosebită, am întrebat-o cine este.
– Muceniţa Eufimia, mi-a răspuns:
– Eufimia!
– Dacă eşti Muceniţa Eufimia, vino să ne închinăm Sfintei Treimi, tot ce fac eu, să faci şi tu.
Dar, când încă se mai afla pe hol, a început să facă metanii, însă nu spre biserică, ci spre chilia mea. La început mi s-a părut ciudat, dar după aceea mi-am amintit că aveam deasupra uşii chiliei mele o iconiţă de hârtie cu Sfânta Treime. Apoi am intrat în biserică şi am făcut o metanie spunând: ,,În numele Tatălui”, a repetat şi ea după mine, făcând o metanie. ,,Şi al Fiului”, a repetat și ea cu o voce subţire. Mai tare, ca să aud şi eu, iar ea a repetat mai tare. După ce ne-am închinat şi a treia oară, rostind: ,,Şi al Sfântului Duh”, i-am spus: ,,Acum să mă închin şi eu la tine”.
M-am închinat ei şi i-am sărutat picioarele şi deasupra nasului, căci a o săruta pe faţă, am considerat că este o necuviinţă. După aceea sfânta s-a aşezat pe scăunel, iar eu pe cufăr şi mi-a dezlegat nedumerirea pe care o aveam, în legătură cu un subiect bisericesc. Apoi mi-a povestit viața ei. Ştiam că există o Sfântă Eufimia, dar viața ei nu o cunoşteam. Când mi-a povestit mucenicia ei, nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam, m-am înfricoşat.
– Cum ai răbdat astfel de chinuri, am întrebat-o?
-Dacă aş fi ştiut ce slavă au sfinţii în cer, aş fi făcut tot ce aş fi putut ca să îndur chinuri şi mai mari.
-După această întâmplare, timp de trei zile nu am putut să fac nimic. Tresăltam de bucurie şi slăveam neîncetat pe Dumnezeu. Nu puteam nici să mănânc, nici nimic altceva să fac. Cântam doxologie neîncetată. Într-o epistolă de a sa scria: ,,În toată viaţa mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie faţă de Sfânta Eufimia care, deşi îmi era necunoscută şi fără să aibă vreo îndatorire faţă de mine, mi-a făcut această mare cinste”.
După ce a povestit acest fapt, cuviosul a adăugat cu smerenie că Sfânta Eufimia i s-a arătat, nu pentru că aş fi fost vrednic, ci fiindcă în acea vreme mă preocupa un subiect care privea situaţia Bisericii în general, dar şi pentru alte două motive. Cuviosul Paisie a fost foarte impresionat şi se minuna, cum o femeie cu trup atât de firav a putut răbda atât de multe chinuri.
,,Să fi spus că era una voinică şi puternică, dar era o mână de om”.
Împotriva obiceiului său, a mers din nou la Suroti şi le-a făcut pe monahii părtaşe acestei bucurii cereşti. Apoi ele au pictat icoana sfintei cu ajutorul şi îndrumările Stareţului.
Stareţul a făcut cu mare măiestrie o stanţă de oţel cu icoana sfintei, cu care făcea apoi iconiţe şi le împărţea de binecuvântare la închinători în cinstea ei.
Sursa: Realitatea Spirituala
