Sfinții zilei
Sfântul Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei; Sfânta Gorgonia.
Sfântul Sfințit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei s-a născut în cetatea Efesului, în jurul anului 70, din părinți bine credincioși, pe nume Pangratie și Teodora. pe când ei erau în temniță pentru credința în Iisus Hristos Domnul. Fiind osândiți la moarte părinții săi și tăindu-li-se capetele. Îngerul Domnului a rânduit ca pruncul abia născut să ajungă la o femeie credincioasă, în vârstă, foarte bogată, pe nume Calista, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguința, dar să nu spună nimănui despre originea lui. După moartea părinților săi deveniți mucenici, bătrâna Calista l-a botezat pe copil Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l în frica lui Dumnezeu și învățându-l să iubească sfintele virtuți și poruncile vieții după Evanghelia Domnului. Mama sa adoptiva a trebuit să plece într-o călătorie, încredințându-i Sfântului gospodăria, acesta a descuiat hambarele cu merinde oferindu-le pe toate săracilor. Inițial deranjată de acest gest, la rugăciunea lui Policarp în chip minunat hambarele s-au umplut la loc, așa încât, bătrâna Calista i-a schimbat copilului numele din Pangratie în Policarp (adică „cel cu multe roade”). Pe când avea 25 de ani, tânărul Policarp a aflat că Sfântul Evanghelist Ioan propovăduiește cuvântul Domnului în părțile Asiei și, dorind foarte mult să-l întânlească, a mers la dânsul. Pe vremea împăratului Traian, Sfântul Ioan Evanghelistul l-a așezat pe Sfântul Vucol, Episcop în Smirna, dându-i ajutor pe Sfântul Policarp. Asemenea și Sfântul Vucol, înainte de a muri, l-a așezat pe Sfântul Policarp în locul său. Păstorind vreme îndelungată, el i-a adus pe mulți păgâni la Hristos. Pe vremea împăratului Antonin Piul (138-161), către anul 158, Sfântul Policarp a mers la Roma, unde, împreună cu Papa Anicet, au statornicit data sărbătorii Învierii Domnului pentru întreaga creștinătate. Pe vremea împăratului filosof Marc Aureliu (161-180), Sfântul Policarp a fost ars de viu pentru credința sa în Mântuitorul Iisus Hristos, primind astfel cununa muceniciei. Dregătorul i-a spus înainte să-l omoare: „Blesteamă pe Hristos și cruță-ți bătrânețile”. Iar Policarp a răspuns: „De 86 de ani Îl slujesc pe Hristos și nu mi-a făcut niciodată nici un rău. Cum aș putea blestema pe Binefăcătorul și Mântuitorul meu?”
Pentru aceasta, fiind osândit la moarte, a fost ars de viu. Creștinii au adunat moaștele sale cu evlavie și le-au așezat la loc de cinste. Biserica îi face pomenire în fiecare an la data de 23 februarie.
Rugăciunea zile
Rugăciune către Sfântul Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei
„Sfinte, de Dumnezeu fericite, Policarp, în rugăciunile tale cele de-a pururea pomenește-ne ca, revărsându-se milostivirea lui Dumnezeu peste noi, să ne învrednicim, mult roditorule, de cele spre viață ale Duhului roade: în inimă, dragostea: cu ochii privind către Dumnezeu, în cuget bucuria cea duhovnicească; mintea umplând-o cu neîncetată rugăciune, pacea în sufletul nostru; în piept așezând suspinarea pentru păcate, în toate îndelunga răbdare; chipului celui dinlăuntru, bunătatea, în mâini facerea de bine; în urechi punând ascultarea Sfintelor Scripturi, iar pe limbă mărturisirea adevărului, neclintiți întru dreapta credință; glasului, blândețea; pântecele pecetluit cu înfrânarea și în tot trupul curăția. Ca să ne învrednicim a fi moștenitori ai bucuriei celei veșnice și părtași ai Împărăției cerurilor. Amin!”
Gândul zilei
„Și a-i vedea pe toți mai buni. Și pe mine să mă văd mai rău.Și dacă Duhul Sfânt a străbătut în inima mea, atunci și Duhul Sfânt (că pe măsură ce doresc să mă smeresc, să-i văd pe toți mai buni, în timpul acela Duhul Sfânt) desăvârșește smerenia. Și pe măsură ce desăvârșește smerenia, desăvârșește și dragostea. Că aceste două virtuți nu se pot despărți una de alta. Și atunci, ca să nu pierzi dragostea de Dumnezeu și de aproapele, trebuie să te păzești. Că unele dăți, diavolul te săgeată prin unele cuvinte ale altor persoane, al căror suflet conține întuneric și-i stăpânit de întuneric. Și el dă cuvinte din întuneric, nu dă din lumină, dă din întuneric. Și atunci, pentru toți care aud cuvintele lor, sunt neplăcute. Dar trebuie să le rabzi, că n-ai încotro. Și n-ai voie să-l judeci. Adică, noi trebuie să folosim mai mult mila pentru ei.” – Părintele Proclu Nicău
Știai că?
Adorarea este o expresie religioasă de cinstire și slăvire a lui Dumnezeu sub forma ritualului cultic, cea mai înaltă cinstire care se poate da unei ființe. Adorarea sau latria (lat. adoro,-are -a se ruga la, a se închina unei divinități, și grec. λατρεία, ἡ- latreia – adorare) este în Biserica creștină cultul adus lui Dumnezeu, cultul cel mai înalt, adică slujire, supunerea necondiționată și fără rezervă față de Stăpânul absolut; cinstirea lui Dumnezeu cât și a sfinților se exprimă în general prin aceleași forme externe, dar din punct de vedere dogmatic este o deosebire esențială între cultul pe care îl dăm lui Dumnezeu și cultul pe care îl dăm îngerilor, sfinților, moaștelor și icoanelor. În limbajul teologic se folosesc termeni deosebiți pentru a diferenția cultul: cultul lui Dumnezeu (θεοσέβεία, ἡ — Teoseveia) e numit, de obicei, cult de latrie sau de adorare, iar cel adus sfinților, cult de dulie (δουλεία, ἡ- duleia), de venerare(προσκίνησις, ἡ – proskinisis – închinăciune) sau de cinstire; Sfintei Fecioare Maria i se aduce o cinstire deosebită numită hiperdulie (ὑπερδουλεία, ἡ- hiperduleia) adică supravenerare sau preacinstire, Sfânta Fecioară fiind mai presus decât toți sfinții în vrednicie. Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau propriu-zis, căci pe Dumnezeu îl cinstim pentru El însuși, pentru măreția și perfecțiunea Lui, pentru că El este Creatorul și Provindențiatorul, Stăpânul și Părintele nostru.
Pilda zilei
Pomul cu roade
Un om credincios fiind asuprit de necredincioși, merse într-o zi la duhovnicul său și i se plânse, zicându-i:
– „Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?”
Părintele, un om bătrân și plin de înțelepciune, îl luă și îl duse în grădină. Acolo se aflau și pomi roditori și alții neroditori.
– „lată fiul meu, ai aici pilda vieții. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceștia cari au numai frunze? Nu, fiule, oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii, căci asemeni pomului cu roade ești.”
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.
